Corespondenţă exclusivă din Paris: Starea României

Când te gândeşti la starea României sau „starea naţiei române”, dacă auzi doar de ea, chiar de la mii de kilometri depărtare, nici nu ştii ce să mai zici sau să mai faci în favoarea sau defavoarea ei. Să râzi sau să plângi de starea în care au ajuns românii, biete slugi plecate în faţa unor stăpâni care-i preferă, dispre­ţuindu-i totodată, pentru servilismul de care dau dovadă în orice tranzacţie?
Cea mai ieftină mână de lucru pe piaţa europeană şi cel mai coruptibil creier în orice schimb valoric. Şi toate astea în spectaculoasă lume democrată de o atât de mare „corectitudine politică”. Cum­plită stare!
Şi totuşi, să fie oare atât de decăzut acest popor doar din pricina unor josnicii de care a dat dovadă nu numai el ci şi cei ce l-au condus şi încă îl conduc politic prin desişul vremilor de acum? Şi dacă da – fiindcă el şi-a ales con­ducătorii – a doua întrebare care s-ar putea pune ar fi şi aceea de ce şi cum s-au petrecut astfel lucrurile, cu respectivele alegeri opţionale, din ultimii cincisprezece ani? Iar pentru că întrebarea este şi incitativă, urmărind nu numai explicarea exhaustivă a fenomenului, ci şi descrierea lui istorică, a felului în care el s-a petrecut, iată-ne puşi şi-n faţa unei alte perspective critice de cercetare.
Şi atunci, revenind la cauzalitatea acestor fapte istorice incriminatorii, la întrebările mai sus puse, ne gândim ce şi cum s-a întâmplat de au fost românii atât de proşti încât să nu-şi fi dat seama de cursele care li s-au întins pe parcursul acestor ani?
Să nu fi avut ei nici un apărător, nici o personalitate defensivă, în faţa atâtor avalanşe politice catastrofale prin care, sau sub care, au trecut?, se mai întreabă astăzi unii din noile generaţii.
Răspunsul este însă simplu şi a fost dat, magistral, de Petre Ţuţea când a spus: „Fusese timpul ca românii – dacă n-ar fi fost ucişi sau reduşi la tăcere printr-o claustrare fără altă ieşire decât cea a unor compromisuri morale sau a sacrificiului suprem – să se pronunţe asupra adevărurilor vremii şi s-au pronunţat.  Adică asupra modului în care conştiinţa lor, teoretic şi practic, a făcut faţă frământărilor acelor vremi, dând şi soluţiile pe care le-au dat pentru rezolvarea lor. Iar cazul procesului celor întâmplate la Piteşti cu studenţii legionari – în majoritatea lor – şi nelegionari, ilustrează evident faptul.
Şi ce luptă acerbă au dus aceşti nobili reprezentanţi ai generaţiei lor, pentru a instaura în România, în locul haosului ordinea, în locul tiraniei libertatea, în locul injustiţiei dreptatea, în locul vicleniei cavalerismul, şi-n locul lenei munca, zbătându-se neîntrerupt pentru în­făptuirea acestor idei de valoare şi merit!”

Căci numai astfel – am zice noi, parafrazând spusa lui nea Petrache Tuţea - spiritul nostru naţional şi-a creat stocul de certitudini care i-au permis şi încă mai permit cutezanţa (la câţi mai supravieţuiesc) de a nu se opri decât la limitele la care se opresc marile popoare încercate. Ceea ce, de altfel, ar putea dovedi (printre altele) şi cuvântul unui Constantin Oprişan, lăsat cu limbă de moarte (în al său „Poem Ontologic”) generaţiilor viitoare, spunând: „Să nu te-ntorci din cale când duhul rău te minte / căci vei rămâne pururi în ale Sodomei carceri. / Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte / căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri.”
De altminteri, pe ce altceva s-ar fi putut întemeia la noi ideea forţă a istoriei naţionale şi a unităţii noastre, decât de generoasele principii evocate mai sus?
Principii din care se desprinde şi ideea de stat naţional (nu federal), precum şi crearea unei limbi a lui, a limbii române, în care să poată fi exprimate toate subtilităţile creaţiilor speciei om.
După cum şi punerea unor baze solide de dezvoltare nesfârşită a ordinii sociale şi morale, a ştiinţelor, artelor şi a tuturor tehnicilor existenţei. C-altfel cum şi cu ce să se poată face faţă cerinţelor noilor vremi?
Şi ca să se şi poată afirma cu tărie că naţiunea ar fi punctul final al evoluţiei universale, nu evoluţia într-un vid, fără nici o identitate, fără oameni şi fără nici un Dumnezeu.

Marcel Petrişor s-a născut în 13 aprilie 1930, în Ocișor, județul Hunedoara. Este profesor, scriitor şi fost deţinut politic. Drumul lui a pornit din Ocişor şi l-a adus în Bucureşti. Aici a gustat prima prigoană şi prima „fericire”: aceea de a-ţi pune viaţa pentru prie­tenul tău. Chiar de ziua lui, a fost ares­tat pentru că „organele”, arestându-l ceva mai înainte pe Ovidiu Cotruş, nepotul lui Aron Cotruş, găsiseră asupra acestuia cartela de cantină a studentului Marcel Petrişor. Mâncau cu rândul: azi, unul, mâine, celălalt, căci Ovidiu era „dat în urmărire generală”. Multă vreme, Marcel îl ascunsese chiar la părinţii săi, în satul zărăndean Ocişor. În 1954 fusese din nou condamnat pentru „favorizarea infractorului”, adică, din nou, pentru că îşi ajutase prietenii, avertizându-i, proaspăt ieşit din puşcărie, să abandoneze orice activitate ce putea fi privită ca subversivă, întrucât riscurile erau enorme. Când, după câtva timp, aceia au fost arestaţi, a fost arestat şi condamnat, pentru acea avertizare, şi Marcel Petrişor. Nu le-a purtat pică celor pentru care a ajuns din nou lângă ei. Dimpotrivă, i-a admirat pentru cât au rezistat, ştiind că fiecare are un „prag”.
 După anchetă, în 1956, a fost condamnat la moarte. A stat 6 luni pe pragul morţii, apoi moartea s-a transformat în muncă silnică pe viaţă şi până la urmă i s-au dat 25 de ani de temniţă grea. Adică urma să fie elibe­rat pe la vreo 52 de ani. În 1964, după ce adunase în total aproape 13 ani de închisoare, din 34 câţi avea, a ieşit odată cu ultimii deţinuţi politici. Deşi netrecut prin Piteşti şi nelegionar, Dumnezeu i-a hărăzit destinul de a sta în Casimca Jilavei cu cei condamnaţi în al doilea „lot Piteşti”, în încercarea mârşavă a Securităţii de a şterge urmele celei mai cumplite barbarii a lumii moderne. Aşa i-a cunoscut pe Costache Oprişan, Gheorghe Calciu, de care l-a legat o prietenie care trece dincolo de moarte, şi pe mulţi alţii. După elibe­rare, împreună cu Gheorghe Calciu a scris, din memorie, poemul ontologic Epopeea lui Oprişan Constantin. În
libertate şi-a păstrat aceeaşi vocaţie a prieteniei şi aceeaşi alură de Don Quijote. A fost singurul care avea grijă de eroul Aurel State, care îl vizita, împreună cu Demostene Andronescu pe Nea Petrache Ţuţea, când Securitatea veghea la tot şi toate. După ’90, a încercat să lupte pentru „redeşteptarea Neamului”.
 A „moşit” câteva mişcări politice, apoi s-a retras. Spune râzând că nu are „mentalitate de păduche”. De fapt, nu i-a plăcut niciodată să iasă în faţă. Iar, despre sine vorbeşte cu umor, despre suferinţe cu simplitate, iar despre ceilalţi, cu aceeaşi admiraţie şi loialitate care l-au caracterizat mereu.

Azi vorbeşte multe limbi, dar limbajul care i-a rămas la inimă a fost „Morse”. Şi azi are o bătătură pe deget de la „bătutul în perete”. Şi în închisoare a mai învăţat ceva: rugăciunea inimii („Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”) care l-a salvat în multe momente limită.  De fapt, cea mai mare minune a vieţii lui a fost aceea de a demonstra că se poate trăi şi altfel. Cu credinţă, curaj şi onoare.
 

„Cea mai ieftină mână de lucru pe piaţa europeană şi cel mai coruptibil creier în orice schimb valoric. Şi toate astea în spectaculoasa lume democrată de o atât de mare «corectitudine politică». Cum­plită stare!
Marcel Petrişor