Concursul „Eroii de lângă noi” şi-a desemnat câştigătorii

Elevii din comuna Dumbrăviţa au devenit „cercetători”, fiind provocaţi să culeagă poveşti din cel de-al doilea război mondial. Sub îndrumarea profesorului Vasile Dancu, elevii au realizat eseuri foarte frumoase şi bine documentate, pentru care merită felicitări. UAC Europe şi Asociaţia NEMUS au premiat autorii celor mai bune 10 eseuri.

În acest an se împlinesc 70 de ani de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Dincolo de cifre, statistici şi date istorice stau însă poveşti de viaţă, adevărate drame a unor oameni care mai sunt contemporani cu noi. UAC Europe şi Asociaţia NEMUS i-au provocat pe elevii din comuna Dumbrăviţa la un concurs inedit: „Eroii de lângă noi”, un concurs de eseuri în care elevii au trebuit să prezinte povestea unui veteran de război, a unei rudenii, a unui apropiat, portretul unui veteran de război, aşa cum reiese din cărţi, documente etc.  Sub îndrumarea profesorului de istorie Vasile Dancu, elevii au adunat poveşti de la bunici şi străbunici sau de la bătrânii satului, realizând lucrări impresionante pentru care merită, cu prisosinţă, felicitări.

Cele mai bune 10 lucrări au fost prezentate luni, 19 octombrie, la Şcoala Dumbrăviţa. Doamna director Tomşa Magdalena, prezentă la eveniment, i-a felicitat pe toţi elevii participanţi şi i-a încurajat totodată să participe la acţiunile extraşcolare organizate în comună. De asemenea, domnul profesor Vasile Dancu i-a felicitat pe participanţi şi i-a încurajat să participe la astfel de proiecte.

În urma jurizării s-a stabilit următorul clasament:

Premiul I, George Marina

Premiul II, Roman Valentin

Premiul III, Ciocotişan Daniel

Menţiuni: Colţa Ionuţ, Pop Nicola, Pop Alexandra, Mureşan Roxana, Nichita Răzvan, Păscan Ştefan, Vari Gabriela.

Toţi premianţii au fost recompensaţi cu cărţi de UAC Europe şi Asociaţia NEMUS.

George Marina

Memorii din cel de-al Doilea Război Mondial

Al Doilea Război Mondial a fost un conflict armat, considerat cel mai mare şi cel mai ucigător război din istoria omenirii. A început  în 1 septembrie 1939, cu invadarea Poloniei de către Germania, şi s-a terminat în anul 1945.

În această perioadă grea au trăit bunicii şi străbunicii mei, care au contribuit cu ajutor voluntar în timpul războiului sau şi-au riscat viaţa pentru ca nouă să ne fie mai bine.

Un distins fiu al Maramureşului, Mihai Marina, fratele străbunicului meu din partea tatălui, a fost un astfel de om. El s-a născut în Apşa de Jos, într-o familie de ţărani. A învăţat foarte bine la şcoală, apoi a urmat cursurile Facultăţii de Drept Regele Ferdinand I din Cluj, fiind şef de promoţie. A ajuns avocat, şi-a dat doctoratul în domeniu şi a colaborat cu presa din acea vreme, Gazeta Maramureşului. Împreună cu fratele său (străbunicul meu), Alexandru Marina, a înfiinţat ziarul Graiul Maramureşului. După Dictatul de la Viena a ajuns în 1940 subdirector la Ministerul de Interne pentru problemele refugiaţilor.

Datorită faptului că ştia mai multe limbi străine, în iunie 1941, este numit consul la Consulatul Regatului României de la Oradea, apoi consul general I, unde lucrează până la arestarea sa de către autorităţile maghiare în septembrie 1944. Până la arestarea sa, a desfăşurat o activitate neobosită pentru apărarea şi ajutorarea populaţiei româneşti din teritoriul ocupat de Ungaria. În anul 1944, împreună cu Gheorghe Tite şi Mihai Bologa, urmăreşte trenurile de deportaţi evrei până la Auschwitz, sesizând, prin intermediul ambasadorului român Vaspanian Pella, Crucea Roşie internaţională, asupra genocidului la care este supusă populaţia evreiască. Acest lucru a contribuit la salvarea a zeci de mii de evrei, uneori i-a salvat chiar cu maşina consulatului. După arestarea sa, a fost predat trupelor germane, ca ulterior să fie eliberat de trupele americane, în aprilie 1945, la Hofbruck, în Bavaria.

În noiembrie 1945 se întoarce în ţară şi este numit în funcţia de consilier la biroul pentru lucrările pregătitoare ale Conferinţei de pace de la Paris.

În 1946 este suspendat de venirea la conducere a ministerului Anei Pauker.

A decedat în 15 martie 1980, iar ca o recunoaştere postumă a meritelor sale, Consiliul Local Sighetu Marmaţiei atribuie numele său unei străzi din oraş, în cartierul Cămara.

Pe de altă parte, mai mulţi intelectuali au scris diferite cărţi despre cel care a fost Doctor Mihai Marina, iar Comunitatea evreiască i-a acordat o pensie substanţială ca răsplată a salvării a zeci de mii de evrei de la moarte.

Un alt străbunic din partea tatălui, Gheorghe Dunca, din satul Mintiu, jud. Cluj, a fost luat din familie după Dictatul de la Viena (din 30 august 1940) şi a fost reîncorporat în armată, dar nu a fost pe front. El, având vârsta de 35 de ani, a fost dus în Ungaria să presteze diferite munci în construcţii de poduri, drumuri şi altele. A lăsat acasă o mamă, soţie şi trei copii (Ana, Iosip şi Jenu), ultimul copil, Jenu, nu avea nici un an când a plecat. În timpul războiului a fost rănit la mână şi a stat în spital, apoi a ajuns într-un lagăr prizonier în Vesprem, dar a fost eliberat de englezi. De acolo a venit pe jos, prin Solnoc, până în Bihor, deoarece căile ferate şi podurile erau distruse de bombardamente.

În data de 25 octombrie 1945, de ziua lui şi ziua regelui, a intrat în odorul casei, după trei ani de absenţă. În tot acest timp, familia nu a ştiut nimic de el. Când a intrat în curtea casei, cel mai mic copil pe care-l lăsase în faşă era mărişor, trăgea un scăunel după el prin iarbă, dar ceilalţi frăţiori mai mari l-au recunoscut. Prima întrebare pe care a pus-o străbunicii mele a fost: „Copiii merg la şcoală?” Cei din familie nu s-au putut apropia de el chiar când l-au văzut, deoarece avea păduchi.

Când a plecat de acasă în război, străbunica i-a dăruit o carte de rugăciuni pe care a luat-o cu el, iar în coperta cărţii şi-a ascuns un mic jurnal pe care îl păstrează unchiul Jenu şi astăzi. Fragmente din jurnal: „Paşti, 8 aprilie 1945. Am petrecut ziua în oraşul Nuremberg, Germania. Învierea Domnului m-a făcut să-mi aduc aminte de frumosul obicei din comuna noastră, lăsând cele mai adânci lacrimi, gândind la cei lăsaţi acasă...Ne petrecem frumoasa zi a Învierii Domnului Iisus, cei de acasă neştiind nimic de mine, dacă mai trăiesc sau unde sunt...Dumnezeu e sus şi mă va ajuta”

Străbunica din partea mamei, Chira Rachila, a avut 6 ani când a început războiul. Oamenii mergeau în război îmbrăcaţi cu gube, cuşme pe cap, cioareci, opinci şi cântau:

„Drum bun, drum bun,

Toba bate,

Drum bun dragi români,

Noi mergem cu sacu-n spate,

Şi cu armele în mâini”.

Şi se duceau toţi cu carul până la gară şi îi petreceau pe tinerii soldaţi cu copii, mame, maici şi neveste care rămâneau apoi singure acasă, plângând. Femeile care au primit vestea din război că o persoană din familia lor a murit acolo, luau haine albe ale decedatului şi un clop sau cuşmă pe care le aşeza pe o laiţă şi chema preotul să facă prohod. În sat au rămas doar femei, copii, tineri şi bătrâni, care compuneau poezii şi cântări tragice:

„Lăutare, lăutare,

Ai rămas să cânţi în sat,

Cine-ţi mai ascultă doina?

Că flăcăii au plecat.

Cui mai cânţi în nopţi cu lună?

Lângă prag de şezătoare?

Nu vezi că Ardealu-i singur?

Nu mai are sărbătoare.

Nu vezi jalea cum se-adună?

În a inimii potir?

Cum sporesc pe zi ce trece

Crucile din cimitir.

Nu vezi c-a pornit potopul

De când inima-i de piatră?

Şi ţăranii pleacă-n lume,

Părăsind şi loc şi vatră”

Era o perioadă de foamete pentru că mâncarea se ducea la soldaţi. Tunurile armatei române erau aşezate după râul Firizei şi trăgeau cu ele pe dealurile Soci, unde era baza militară a nemţilor. De acolo, avioanele, ca stolurile de păsări, au pornit către Baia Mare şi Satu Mare, armata română a lansat rachete şi bombe peste dealuri, distrugând bazele militare nemţeşti. După război, România s-a aliat cu Rusia.

După Tratatul de la Viena, românii din Transilvania s-au refugiat în România. Străbunica din partea tatălui, Marina Lucreţia, în acea perioadă era tânără învăţătoare şi s-a refugiat în Tulcea, unde a activat ca voluntar la Crucea Roşie. După orele de serviciu mergea la spital, îngrijea bolnavii şi răniţii. Prima dată când a făcut o injecţie şi a văzut sânge a leşinat, dar, întărindu-se în fire, şi-a ignorat slăbiciunea aceasta, ştiind că este nevoie de ea pentru a ajuta cât mai mulţi oameni în suferinţă. După încheierea războiului, s-a întors înapoi acasă în Sighetu Marmaţiei şi a primit titlul de veteran de război şi distincţia Crucea Comemorativă a celui de-al doilea război mondial.

Păstrez această insignă cu mândrie deoarece doresc să o arăt şi să le povestesc copiilor şi nepoţilor mei despre curajul, patriotismul şi credinţa străbunilor lor, care s-au jertfit pentru ca noi să trăim liberi.

Povestea unui veteran de război, a străbunului meu, Dan Ionaş

A fost un veteran de război. S-a născut în anul 1922 şi decedat în anul 2013. A copilărie în satul Iugăstreni. Clasele primare le-a făcut cu ajutorul preotului din sat. Fiind obişnuit de mic cu munca câmpului a fost şi la oi; la vaci şi la alte lucruri ca într-o gospodărie ţărănească. Între timp fiind tânăr a întâlnit/o pe străbunica Lodovica, originară din Vima Mică. La scurt timp după o înţelegere cu părinţii s/a hotărât căsătoria lor. Au primit pământ în satul Româneşti unde au început prima piatră să o ducă pentru a-şi face o căsuţă, dar soarta le-a fost potrivnică nereuşind să-şi termine ce au început pentru că a venit ordinul de încorporare.

A început al doilea război mondial. „Am plecat în gară la Ileanda împreună cu mai mulţi băieţi, deat de al meu. Ne-au urcat în vagoane şi am fost trimişi şi despărţiţi spre Ungaria, ajunşi acolo am fost trimişi la diferite unităţi ca şi carne de tun. Eram consideraţi inferiori cu toate acestea am ajuns în preajma Stalingradului. Şi aşa slab înarmaţi am făcut faţă cazacilor şi foamei ruseşti, dar totul a fost în zadar.

Într-o noapte, lihniţi de foame, ne-am furişat eu şi câţiva camarazi să facem rost de mâncare dar ne-a trădat nechezatul unui cal rănit. Şi de atunci a început cu adevărat coşmarul nostru. Prinşi de o patrulă a armatei roşii, am fost bătuţi, torturaţi şi la urmă duşi în faţa unui comisar GPU. După mai multe interogatorii şi văzând abilităţile fiecăruia de muncă, am fost repartizaţi în diferite lagăre de muncă în aşteptarea deportării în Siberia.

Având norocul să fiu repartizat la o fabrică de măcinat grâu m-a luat la ochi comisarul acelei fabrici fiindcă mai mergeam la el acasă şi duceam unul sau doi saci de făină. La întoarcere soţia lui îmi dădea câte ceva pentru mine şi pentru soţul ei. Dar ea ştiind româneşte ne-a avertizat că se formează o garnitură de tren cu destinaţia Siberia. În următoarele câteva nopţi am reuşit să strângem câteva provizii şi să luăm drumul către ţara noastră. Nu pot să vă spun exact prin câte am trecut pentru că am umblat mai mult noaptea. Cu greu, în mult timp am ajuns acasă, unde am aflat/o pe soţie cu casa terminată şi cu fiul meu pe care nu am apucat să/l văd înainte de înrolare. Dar totuşi îi mulţumesc lui Dumnezeu că după întoarcerea acasă am apucat să îmi văd nepoţii şi strănepoţii. Mulţumesc lui Dumnezeu”.

Roman Valentin

Suntem urmaşii unor eroi

În primul război mondial, care a zguduit lumea între anii 1914/1918, iniţial Ţările române au ales să rămână neutre. La doi ani de la izbucnire, pe 27 august 1916, lucrurile s-au schimbat şi ţara noastră a fost nevoită să intre „în joc” de partea Antantei chiar dacă situaţia frontului nu era favorabilă. Această acţiune atrăgea după sine, printre altele, o mare nevoie de soldaţi pentru luptele terestre. Bărbaţii români au fost chemaţi aşadar la armată. Printre cei puşi la înaintare se află şi stră-străbunicul meu Cerneştean Ioan. El avea atunci în jur de 25 de ani, locuia în acelaşi sat, Şindreşti, avea familie: o soţie şi o fetiţă de 2 ani. Sugestiv, bunicul meu îi spune „moşu din cătane”.

El a mers pe front de partea Rusiei, în 1916, dar asemeni sorţii a milioane de eroi care au luptat pentru un scop măreţ, nu s-a mai întors acasă, nimeni nu a mai primit vreo veste din partea lui. În al doilea război mondial în 1942 s-au alăturat luptei şi străbunicii mei: Ciocotişan Miron şi Ciocotrişan Filip. Amândoi s-au întors acasă, deşi Filip suferise o rană puternică la unul dintre braţe pe care nu l-a mai putut folosi. Toate acestea le-am aflat de la tatăl meu care ţine foarte mult să ne refacă o imagine asupra trecutului şi foarte bine face, deoarece nu ar trebui să ne fie permis să uităm trecutul şi să cunoaştem preţul libertăţii şi al independenţei cu care am fost obişnuiţi.

În amintirea lui Ioan Cerneştean, tot ce-a mai rămas ca răsplată a urmaşilor pentru jertfa sa este pomenirea pe care i-o facem noi şi inscripţionarea numelui său în faţa bisericii din sat, pe crucea eroilor.

Ciocotişan Daniel

Fragmente din eseuri - Note biografice referitoare la al doilea război mondial

„(...) Străbunicul meu, Dumitru Dobrican, fost soldat în regimentul 2 Care de luptă,

relata într-o scrisoare adresată familiei că viaţa pe front a fost una foarte grea, erau forţaţi să lupte şi să recurgă la anumite metode prin care să-şi conserve mâncarea

pentru a trăi încă o săptămână.

Mâncarea lor era deseori o felie de pâine de secară şi apa le era oferită de ploaie. Soldaţilor li se anunţa moartea dinainte ca aceştia să fi murit.

El spunea „îmi e dor de voi, însă nu mi se mai recunoaşte identitatea şi nu am voie să plec acasă. Datorită unei accidentări foarte grave, el a fost nevoit să fie operat pe viu la coloană, stând pe un pat de gips vreo 9 luni, în Munţii Tatra.

După recuperarea acestuia, a fost nevoit să parcurgă drumul de la Munţii Tatra până în localitatea sa natală, acesta nemaiputând ţine pasul cu ceilalţi. După ce a străbătut mai mult de jumătate de drum, a fost împuşcat mortal în cap, lângă Sighetu Marmaţiei”.

Cionte Robert

„Primul erou despre care am să vă povestesc este străbunicul meu, Tecar Nicolae, născut în 1865, în satul Aspra, comuna Vima Mică, judeţul Maramureş. La 20 de ani a fost luat şi dus în armată. După câtva timp a început primul război mondial, la care a participat, dar nu în prima linie, deoarece era prea tânăr. La o anumită vreme, după terminarea războiului, a venit acasă, s-a căsătorit şi a avut 7 copii. În 1939, la începutul celui de-al doilea război mondial, a fost luat de acasă şi dus pe front, unde a avut multe greutăţi. În timpul războiului el a fost împuşcat în şoldul drept. Avea o gaură aşa de mare, încât puteai băga pumnul în ea. În urma războiului a rămas şi orb, şi surd, după care, în 1976, a decedat”. 

Nichita Răzvan

„Câteva versuri împotriva războiului erau de ajuns pentru a sublinia ura oamenilor faţă de război: «Cine vrea războaie iară, Mânca-o-ar pâine amară, N-ar avea pe acest pământ, Batăr loc pentru mormânt”. Bunicul meu îmi povestise că Tanasiu Chira, un veteran de război, luptase în ambele războaie pe front şi că, odată, când luptase în retragere, nu găsise pe nimeni care să-l ajute cu armamentul pentru mitralieră şi un ţăran obişnuit se arătă şi îl convinsese că e capabil să-l ajute cu gloanţele pentru mitralieră, iar după aceea se ascunseseră într-o pădure, unde aşteptaseră armata roşie. Nu după mult timp, apăru şi armata, iar ei, bine ascunşi în tufişuri, trăgeau, doborând un număr considerabil de militari inamici. Pentru această dovadă de patriotism Regele Ferdinand i-a înmânat personal medalia Crucea de fier”.

Pop Nicola

„Am auzit de pretutindeni că pe atunci vremurile erau foarte grele. Nu puteai să crezi în ceea ce eşti, nu aveai dreptul să mărturiseşti cu multă bucurie şi mândrie că crezi în Dumnezeu, fiindcă erai băgat în  lagăr. Mulţi strămoşi şi moşi de-ai noştri au suferit pentru ca noi să trăim liberi”.

Vari Gabriela

„Unul dintre cei trei eroi despre care am scris este Pop Vasile, care a fost şi străbunicul meu, care a fost dus în Italia, călătorind cu un vapor 7 zile şi 7 nopţi. Din Italia a fugit, mergând în Rusia, pe jos, unde a fost prizonier cu încă 6 persoane cu care fugise din Italia”.

Colta Ionuţ

„În acest eseu vă voi prezenta memoriile străbunicului meu Chiver Gavril şi tatăl vecinului meu Chira Iftene. Străbunicul meu a luptat un an pe front. Încercând să scape de război în 1940 a fost prins de forţele ungare şi dus în lagărele din Siberia timp de 5 ani, fără mâncare sau alte alimente, doar coaja cartofilore. După acei cinci ani s-a întors acasă cu picioarele îngheţate şi copiii nu îl mai cunoşteau, când l-au văzut au zis „Ce faci bade?”.

Ştefan Păscan

„Câteva versuri împotriva războiului erau de ajuns pentru a sublinia ura oamenilor faţă de război: «Cine vrea războaie iară, Mânca-o-ar pâine amară, N-ar avea pe acest pământ, Batăr loc pentru mormânt”. Bunicul meu îmi povestise că Tanasiu Chira un veteran de război luptase în ambele războaie pe front şi că, odată când luptase în retragere nu găsise pe nimeni care să-l ajute cu armamentul pentru mitralieră şi un ţăran obişnuit se arătă şi îl convinsese că e capabil să-l ajute cu gloanţele pentru mitralieră, iar după aceea se ascunseseră într-o pădure unde aşteptaseră armata roşie. Nu după mult timp, apăru şi armata, iar ei bine ascunşi în tufişuri trăgeau doborând un număr considerabil de militari inamici. Pentru această dovadă de patriotism Regele Ferdinand i-a înmânat personal medalia Crucea de fier”.

Pop Nicola.

„În 1924 pe data de 4 februarie s-a născut Pop Avram a copilărie în Cărbunar. După şcoală, la vârsta de 19 ani a fost încorporat în armată, participând la evenimentele de la al doilea război mondial. La o vârstă fragedă a participat la luptele dintre sovietici şi germani, el fiind iniţial încorporat în trupele de „levente”. După desfăşurarea războiului care pentru dânsul a durat o perioadă de aproximativ 2 ani, a fost obligat să se alăture trupelor ruseşti şi să meargă spre Germania pentru a elibera Europa de trupele fasciste. La terminarea războiului a fost găsit împreună cu alţi consăteni şi tovarăşi de arme în Germania, fiind nevoiţi să se întoarcă acasă pe jos”.

Pop Alexandra.