Columbinus după Columbine

La Teatrul Municipal Baia Mare a avut loc o nouă premieră a acestei stagiuni: Columbinus, după un text de Stephen Karan şi P.J.Paparelli, în regia lui Horia Suru, scenografia fiind semnată de Cristian Marin, iar coregrafia de Sophie Duncan.

Columbinus este cea de a patra premieră din această stagiune a Teatrului Municipal Baia Mare, un spectacol deosebit, jucat pe un text contemporan, scris în urma şi pe baza unor interviuri realizate cu supravieţuitorii masacrului şi cu părinţii adolescenţilor implicaţi în tragicul eveniment care a avut loc în 1999, atunci când doi elevi ai unui liceu american au ucis cu focuri de armă 12 dintre colegii lor şi un profesor, după care s-au sinucis.

Columbinus nu este doar o reconstituire a faptelor derulate în urmă cu mai bine de un deceniu şi jumătate, ci prezintă o viziune regizorală personală a lui Horia Suru asupra problemelor cu care se confruntă în prezent tânăra generaţie. „Cred că spectacolul este necesar. Vorbim despre acest caz cu detaşare pentru că nu ne-a implicat pe noi direct şi a trecut un număr de ani de atunci. Fără să devenim emoţionali, putem privi lucid către noi, copiii noştri, familiile noastre, profesorii noştri. Să observăm cât de departe suntem de a crea un viitor posibil pentru cei pe care îi aducem pe lume şi poate să nu aşteptăm următorii morţi ca să mai schimbăm pe ici colo câte ceva”, ne-a declarat Horia Suru.

Spectacolul Columbinus este extrem de actual din mai multe motive. Primul ar fi acela că masacrul de la liceul american din Columbine a fost urmat în anii 2005, 2007 şi 2012 de alte masacre în şcoli şi universităţi americane soldate cu zeci de morţi şi răniţi, tiparul fiind acelaşi, atacatorii sinucigându-se în final. Din păcate, acest gen de atacuri armate au proliferat în ultimii ani şi în Europa. Apoi, dincolo de natura violentă a subiectului, piesa vorbeşte despre sentimentul tot mai acut de alienare pe care îl resimt tinerii din ziua de azi, despre dificultăţile pe care le întâmpină în încercarea de a socializa, despre izolare şi subculturi, despre găşti teribiliste şi lipsă de comunicare. Poate, nu în ultimul rând, despre incapacitatea unui sistem de a le oferi un orizont, un scop în viaţă, o motivaţie.

Spectacolul are ritm, e incitant, e interesant cap-coadă, cu o primă parte în care regizorul a mizat pe calităţile artistice ale tinerilor actori (toţi talentaţi, dar dacă ar fi să remarc pe cineva în acest spectacol i-aş nominaliza – evident subiectiv – pe Alexandra Vanci şi Andrei Dinu), pentru ca în partea a doua să pună în mod  deliberat accentul pe descriptiv, pe relatarea derulării evenimentelor. Piesa beneficiază de o coregrafie remarcabilă, de o scenografie echilibrată, dar şi surprinzătoare în cea mai mare parte a spectacolului, şi de o îmbinare fericită între jocul actorilor şi efectele pe care le poate oferi folosirea tehnologiei.

Una peste alta, Columbinus este un spectacol care merită văzut. Următoarele reprezentaţii au loc duminică, 28 februarie, şi luni, 29 februarie, de la orele 19.00.

„Vinovaţii” pentru recentul Columbinus

Horia Suru este unul dintre cei mai importanţi tineri regizori ai momentului, având studii de regie şi masterat în teatru, film şi multimedia la Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, Cristian Marin a absolvit scenografia la UNATC „I.L.Caragiale” din Bucureşti, iar Sophie Duncan, născută în Marea Britanie, a studiat la London Contemporary Dance School. Alexandra Vanci, Carina Wagner, Denisa Blag, Andrei Dinu, Eduard Trifa, Eduard Bîndiu, Ciprian Valea şi Dragoş Călin sunt cei opt tinerii actori care joacă în acest spectacol.

Echipa tehnică este formată din Dan Cristian Popovici, Ingrid Rita Popovici şi Liviu Popovici (live streaming şi editare video), Teodor Molnar (procesare video live), Dan Prodan (regie tehnică), Călin Ionce (muzică originală), Horia Suru şi Sophie Duncan (ilustraţie muzicală), Dan Prodan (sunet) şi Marin Codrea (lumini). 

O urmă adâncă în sufletul umanităţii

„Uciderea elevilor de la Liceul Columbine din SUA, în anul 1999, lasă o urmă adâncă în sufletul umanităţii. Dezbaterea e una continuă, fără a se putea găsi explicaţii raţionale asupra a ceea ce a generat masacrul. Colegii lor construiesc pledoarii, cu flashbackuri care descriu starea de spirit a celor doi: fluctuantă şi depresivă. Privirile în gros-planuri scrutează psihologia asasinilor. Eric şi Dylan mizează pe faptul că se va vorbi despre ei mult timp după comiterea faptelor lor reprobabile: declanşarea focului asupra colegilor lor. Ei nu încetează să-şi construiască o identitate de slujitori ai Răului. Cei doi au ales să răspundă chemării iraţionale a disfuncţionalului, a reprimării vieţii fără nicio remuşcare, iar cheia elucidării dezordinii lor mentale continuă să fie căutată şi astăzi.”