Colindul sfânt și bun

Colindele sunt cele mai importante obiceiuri care se practică și astăzi începând din ajunul Crăciunului și până în ziua de Anul Nou. Din categoria acestora amintim de colinde de Moș Ajun, colinde de Crăciun, Steaua, Irozii, Plugușorul, Sorcova, seara Sfântului Vasile. Colindatul este un obicei străvechi. Primii colindători au fost magii care au venit la peștera luminată unde S-a născut pruncul Iisus Hristos, bucurându-se de acest semn ceresc (steaua) și de glasurile îngerilor, au vestit degrabă în cetatea Betleemului minunea la care au fost martori. Colindul este o neprețuită zestre spirituală pe care o moștenim din moși-strămoși.

Colindul este sfânt pentru că transmite un mesaj ceresc, o veste de la Dumnezeu. Colindul este și bun, pentru că această veste are menirea să slujească vieții, să aducă binele în lume și între oameni. Din vremuri vechi, colindele, datinile și obiceiurile noastre de Crăciun au fost o adevărată școală de virtuți morale întărind simțămintele de frățietate și de bună înțelegere. Colindătorii le cântă cu încredințarea că sunt solii unei lumi mai bune, cu binecuvântarea Domnului care a venit între noi să Se nască și să crească să ne mântuiască.

Colindele ne înalță sufletește, ne înnoiesc făptura interioară, ne apropie unii de alții, ne fac mai buni, mai iubitori, mai iertători mai credincioși, într-un cuvânt ne picură în suflete acea liniște și acel echilibru moral ce ne este atât de necesar în călătoria vieții. Când a apărut colindul? Despre acest lucru nu avem dovezi absolut clare. Cunoaștem, însă, câteva fapte care ne obligă să plasăm începuturile acestei respectabile tradiții în vremea creștinismului primar, adică undeva prin secolele 1-3.

Mărturii avem în Vechiul Testament care spune la Isaia 52,7: „cât de frumoase sunt pe munți picioarele trimisului care vestește pacea, a solului de veste bună, care dă de știre mântuirea care zice Sionului: Dumnezeul tău este împărat” și Romani 10,15 „cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea ale celor ce vestesc cele bune” și Isaia 48,20 „vestiți, faceți cunoscută știrea duceți-o până la marginile pământului și ziceți: Domnul răscumpără pe sluga sa Iacov” și încă de multe ori se repetă această poruncă a vestirii sau a propovăduirii lucrurilor Domnului la mari și mici încă din legea veche.

Apoi avem și Noul Testament, în care se arată lumii răscumpărarea prin Iisus Hristos. Vestirea este o temă centrală, cunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu este o binecuvântare fără margini, iar vestirea lui într-o formă sau alta este o misiune sfântă pentru toți cei care l-au primit, desigur, și de cea mai mare însemnătate pentru tema noastră. Vestirea nu se face fără rânduială.

Copiii îi simbolizează pe îngeri, care nu doar au fost prezenți la Nașterea Domnului, ci au și vestit-o, iar preoții, pe păstorii care se aflau în preajma ieslei de la Betleem și s-au închinat Domnului la nașterea Lui. Aceștia din urmă merg cu icoana Nașterii Domnului prin casele credincioșilor în ajunul sărbătorii, vestind Nașterea Pruncului mântuitor și aducându-L în casele și în inimile lor.

Colindătorii devin hristofori și teofori, adică purtători de Dumnezeu, întrucât ei Îl poartă în suflete și Îl vestesc pe Hristos Pruncul la casele creștinilor, care, la rândul lor, se pregătesc îndelung pentru primirea Oaspetelui dumnezeiesc. În ajunul Crăciunului, tot satul și fiecare casă în parte intră parcă într-un fel de forfotă, de mișcare, de un înălțător neastâmpăr: se aprind făcliile, luminile, se fac ultimele pregătiri, se întinde masa, se deschid porțile, pentru ca Domnul să fie binevenit și bine primit. În biserici nu se face priveghere în noaptea de Ajun spre Crăciun, pentru că vin colindătorii care transformă întreg satul în biserică, colindele – ca punți de lumină între pământ și cer – înlesnesc comuniunea directă cu Dumnezeu din ceruri.

Deci, colindătorii duc, asemenea îngerilor şi păstorilor, vestea Evangheliei din casă-n casă. Colindatul capătă astfel un aspect de pelerinaj, căci întruchipează pelerinajul Sfintei Fecioare Maria, apoi pelerinajul magilor şi al Mântuitorului, a Cărui viaţă pământească este un pelerinaj continuu. Colindul a fost o Biblie deschisă în vremurile de restriște în care puțini erau cei care știau carte. Astfel, colindătorii erau (precum sunt și astăzi) și mari misionari ai Bisericii, căci prin colinde, ei nu fac decât să relateze cele întâmplate la Betleem, iar cei care-i

ascultă primesc în amănunt istorisiri pe cât de adevărate, pe atât de emoționante despre Nașterea Domnului.

Cuprinsul colindelor este unul adânc teologic, redând cu limpezime adevărul de credință al Evangheliei în cuvinte simple, însă nu în înțelesuri simpliste. Colindele sunt de o frumusețe literară inegalabilă, de o gingășie aparte și de un deosebit har poetic. Din conținutul lor se întrevede bunătatea și simțirea curată a credincioșilor Bisericii noastre. Ascultându-le, ne minunăm de nesfârșita bogăție sufletească și forța creatoare cu care poporul nostru, autorul colindelor, a înțeles și a tâlcuit Evanghelia și L-a primit cu nesfârșită dragoste, recunoștință și duioșie pe Pruncul Mântuitor.

În colinde, vedem cum Dumnezeu încetează să mai fie inaccesibil, Se apropie de muritori cu bunăvoință şi cu smerită dragoste. Prin aceasta, nu Dumnezeu îşi pierde din măreția Sa, ci omul devine tot mai apropiat, mai intim cu Creatorul și Mântuitorul său, împărtășindu-se din lumina neînserată a dumnezeirii. Aflăm, de asemenea, că dragostea Lui nu este desăvârșită doar pentru faptul că S-a întrupat pentru noi și mântuirea noastră, ci și pentru că a arătat nevoie și de dragostea noastră pentru El, căutând-o.

Prin colinde, ni se transmite cu multă claritate și limpezime mesajul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, adevărul dogmatic cu privire la Nașterea Domnului și la Maica Sa fiind bine relatat și relevat. În Sfânta Scriptură, pasajele evanghelice prezintă pe scurt istorisirea Nașterii Domnului, apoi drumul la Betleem și călătoria în Egipt, dar poporul nostru, în iscusința sa, a înțeles că drumul este foarte lung și anevoios mai ales pentru o femeie care este gata să nască și de aceea în colinde poporul a brodat o mulțime de întâmplări și de fapte minunate, călătoria sau mai bine zis fuga în Egipt fiind prezentată ca o adevărată odisee.

Astfel, ascultând și astăzi cu emoție colindele, luăm parte cu tot sufletul nostru la peripețiile numeroase prin care trece Maica Domnului, dreptul Iosif și Pruncul Iisus. Ne înduioșăm de suferințele ei, aprobăm toate acțiunile şi gesturile ei şi ne simțim la urmă, după atâtea și atâtea primejdii, plini de o bucurie nestăpânită, sinceră şi candidă, la aflarea veștii Nașterii Pruncului Iisus.

În colinde se descriu și împrejurările și ținutul sfânt, Betleemul, apoi venirea și închinarea păstorilor, a magilor, pe urmă auzim despre imnele îngerești, mânia și faptele înspăimântătoare ale lui Irod, omorârea pruncilor etc. În colinde se arată grija neobosită a credincioșilor pentru Pruncul Sfânt, Căruia Îi vorbesc blând, Îi caută un sălaș călduros pentru naștere, precum și îmbrăcăminte împărătească.

E interesant cum poporul nostru şi-a permis să fie atât de intim cu Dumnezeu şi şi-a însușit o maternitate a Maicii Domnului în colinde. Găsim în colinde trăirea creștină primară, simplă şi autentică, fără artificii și fără o bogăție căutată și artificială a stilului. Le-au fost străine înclinația către dogmatizări adânci și sterile, teoretizări aride, demonstrații teologice meșteșugite, cultism, conținutul lor fiind o uimitoare bogăție de învățături, mesaje de îmbărbătare şi diverse exortații, ale căror limpezime şi prospeţime au reconfortat Biserica din toate timpurile și au adus un festin duhovnicesc profund și continuu în sufletele oamenilor.

Așa cum am precizat și mai sus, la români colindele se remarcă prin profunzimea teologiei şi simplitatea formei. În ele nu este cu nimic micșorată dumnezeirea Fiului, după cum nu este uitată omenitatea Lui: Astăzi S-a născut, Cel făr de-nceput, cum au spus proorocii; Mititel şi-nfăşeţel, în scutec de bumbăcel/ Neaua ninge nu-L atinge/ Vântul bate, nu-L răzbate. În colinde, natura, recunoscându-L pe Creator, se simte îndatorată să-i aducă recunoștință. Zidirea toată parcă se îmblânzește, se umanizează și se apropie cu duioșie de Prunc: „Vântul bate, nu-L răzbate/ Neaua ninge, nu-L atinge”. Vântul bate, nu-L răzbate, adică nu-L pătrunde, înfrigurându-L, ci rămâne în afara Lui, ocrotindu-L; neaua ninge, nu-L atinge, cu alte cuvinte, chiar dacă ninge de jur-împrejur, pe Pruncul sfânt nu-L atinge și locul unde este Hristos rămâne apărat, ocrotit. Bogăția de diminutive utilizate în colinde (Mititel şi-nfăşeţel, în scutec de bumbăcel etc.) dezvăluie încă o dată sufletul cald și sensibilitatea deosebită a poporului nostru.

Din conținutul colindelor mai aflăm că, într-un fel, este adevărat că Mântuitorul S-a născut acum 2024 ani; istoricește vorbind, este un adevăr, căci atunci a intrat Iisus Hristos în istorie, dar El Se naște continuu, Se naște pururea, așa cum glăsuiește un minunat colind: „Mare-i seara de-astă seară,/ Dar nu-i seara de-astă seară/ Ci e seara lui Crăciun, lui Crăciun celui bătrân,/ Când S-a născut Fiul Sfânt, Fiul Sfânt pe-acest pământ”.

Astfel, într-un fel, noi trăim o condensare a timpului și devenim contemporani cu evenimentul Nașterii Domnului Hristos în Betleem, iar El devine contemporan cu noi. Crăciunul nu este doar o rememorare, o celebrare a ceea ce s-a petrecut atunci în ieslea de la Betleem, ci și o retrăire a evenimentelor, încercându-ne acea emoție vie, acel fior sfânt pe care l-au simțit cei prezenți atunci în jurul Pruncului Mântuitor.

Există tradiția cum că oamenii sunt răi şi, ca să-i îmbuneze, Dumnezeu le-a trimis colindele şi, când acestea n-ar mai fi, pătrund duhurile cele rele mai mult între oameni. Dar cât timp se vor cânta colindele, prezența răului va fi micșorată sau chiar anihilată. Prin urmare, e necesar ca noi să prețuim, să păstrăm, să promovăm și să cântăm colindele, din neam în neam, din generație în generație, ca pe un odor sfânt, ca pe o dumnezeiască liturghie a iubirii lui Dumnezeu, așa cum ne îndeamnă și unul dintre ele: Azi cu strămoşii cânt în cor/ Colindul sfânt şi bun,/ Tot moş era şi-n vremea lor,/ Bătrânul Moş Crăciun./ E sărbătoare şi e joc/ În casa ta acum,/ Dar sunt bordeie fără foc/ şi mâine-i Moş Ajun./ Și-acum te las, fii sănătos/ şi vesel de Crăciun,/ Dar nu uita când eşti voios,/ Române să fii bun.

Avem colinde unde se ceartă bradul și teiul și, până la urmă, unde credeți că se împacă bradul și teiul? În biserică. Unul e bun ca să acoperi Biserica și celălalt e bun să faci icoană pe el. Alt colind spune că au o problemă busuiocul cu vița, cu ramura, cu spicul de grâu și fiecare vrea întâietate și ni se spune că vine vremea pentru fiecare când vom fi pe locul întâi, dacă tot ne întoarcem la cuvântul smerenie sau unde ne așezăm corect, urmând pilda celui smerit.

Termenul „colinda” este de origine latină și provine de la cuvântul latin „calendae”, derivat din verbul „calare” („a vesti”). Astfel, a colinda înseamnă a vesti. În vechime, se colindă din seara de 24 decembrie până în 25 decembrie. La colindat se pleacă în ordinea inversă vârstei: cei mai mici mai întâi, cu Moș-Ajunul: „Bună dimineața la Moș-Ajun...”, ca după-amiază până pe înserate, cei mai în vârstă, mai în puterea nopții sau chiar „noaptea pe la cântători”.

Tematica colindelor îmbină aspectele laice cu cele religioase și abordează principalele aspecte ale vieții satului. Din punctul de vedere al modului desfășurării, obiceiul de a colinda înseamnă a merge din casă în casă și a transmite diferite urări. La colindat participă tot satul tradițional, deși efectiv colindau copiii și flăcăii și fetele tinere. Gazda era întrebată întotdeauna dacă primește colinde. Celor care nu primeau colinda li se strigau urări batjocoritoare.

Colindătorii poartă diferite denumiri: ceata de colindători, ceata de feciori (în Transilvania), ceata de juni (în ținutul Sibiu-Făgăraș), bute, butea feciorilor (junilor) (în ținutul dintre Olt și Târnave), beze (în Câmpia Transilvaniei și Năsăud), dubași (în Hunedoara vestică și ținutul Hălmagiu-Beiuș), preuca (în Țara Loviștei), zoritori (în Țara Bârsei), călușeri (în zona dintre Sibiu și Strei, întrucât colindătorii urează și joacă jocul cu acest nume).

Prin Banat și prin unele părți din Ardeal, copiii care colindă se numesc pitarai. Ei sunt împărțiți pe cete sub conducerea unui vătav de ceată. Ei umblă prin sat de la casă la casă, poftind ziua lui Ajun cu adausul: „că-i mai bun-a lui Crăciun.”

Prin Munții Apuseni, în zorii zilei de Ajun, copiii de la 12 la 14 ani, formați în cete de la 5 la 40 de persoane, pornesc în strigări a colinda pe la case. Când ajung în curtea gospodarului rostesc: „Bun ajunul lui Crăciun!”, iar ieșind: „Noi ieșim, Dumnezeu intră!”

Prin unele părți din Oltenia, copiii își fac un steag alcătuit dintr-o prăjină lungă, în vârful căruia leagă o basma, un ban de argint, câteva fire de busuioc și puțină tămâie, închipuind darurile pe care magii le-au adus la Nașterea Mântuitorului.

La fiecare casă, urarea este aceasta: „Bună dimineața la Moș-Ajun!/ Că-i într-un ceas bun!” Noaptea de Ajun este noaptea bucuriei, deoarece este momentul când se naște Mântuitorul Iisus Hristos. Acesta este motivul pentru care colindătorii exclamă: „Sculați, sculați boieri mari!”, „Nu-i vremea de dormit,/ Da-i vremea de’mpodobit”.

Este adevărat că limbajul colindei este unul vechi. Întâlnim cuvinte care, din punct de vedere etimologic, nu au încă o semnificație clară, așa cum este și cazul cuvântului „ler”. Ce spune Ștefan Hrușcă despre semnificația cuvântului ler? Cât despre artistul ce a dus interjecția „ler” la rang de mare artă, acesta are o explicație aparte referitoare la semnificația cuvântului ler. „Ştiu că multe capete luminate au încercat să-l definească. În colinde este doar un refren normal, cum este «flori de măr» sau «florile dalbe», deci este, pur şi simplu, un cuvânt de refren. În muzica populară, de exemplu, la refren ai «la-la-la». Așa şi la colind, lerul e, pur şi simplu, un cuvânt de refren, nimic mai mult”, a explicat Ștefan Hrușcă.

Cea mai veche tentativă de explicare a cuvântului „ler” apare în lucrarea „Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor”, din secolul al XVIII-lea. În aceasta, Dimitrie Cantemir face referire la niște colinde din Oltenia, în care sunt pomenite nişte „temelii ca de cetate” – „Curţile lui Ler împărat” – „Ler” fiind împăratul roman Aurelianus. O altă explicație ar putea fi cea a lui Victor Kernbach, care a scris în Dicționarul de mitologie generală că „ler ar putea fi un împrumut de la celți, în limba cărora Ler era numele unei zeități a mărilor (Lair/Llyr)”.

Frecvența versului „Florile dalbe” în colindele de Crăciun are legături și cu anumite sărbători creștine mari. Spre exemplu, la Sărbătoarea Sfântului Andrei, credincioșii aduceau în casă crenguțe de măr, cireș, vișin, pe care le puneau în apă. Dacă ele înfloreau până la Crăciun, era semn bun, indica faptul că anul care va veni va fi îmbelșugat.

Semnificația florilor dalbe face referire la florile de măr, despre care se credea că au virtuți magice, de bun augur. Dalb înseamnă alb, curat, imaculat, luminos, iar în combinație cu florile de măr, transmite un mesaj de speranță și de bucurie. De asemenea, mărul este considerat și pomul vieții și al cunoașterii.

Florile dalbe mai sunt legate și de obiceiul strămoșesc de a colinda cu crenguțe de măr împodobite cu funde. Pe vremuri, colindătorii primeau mere, nuci și colaci dulci. Mărul avea o semnificație mare iarna, când se sărbătorea Crăciunul și Nașterea Domnului. Se spune că acest fruct reprezenta tinerețe, sănătate, bucurie și prosperitate pentru anul cel nou.

În urmă cu secole, Florile dalbe erau colinde precreștine, care se cântau la început de primăvară. Atunci, ele marcau un nou ciclu agricol: „Iată lumea că-nflorește/ Florile dalbe/ Pământul că-ntinerește/ Florile dalbe/ Cânt prin luncă turturele/ Florile dalbe/ La fereastră rândunele/ Florile dalbe/ Ș-un porumb frumos, leit/ Florile dalbe,/ Despre apus a venit,/ Florile dalbe/ Floare dalbă a adus/ Florile dalbe./ Și la căpătâi s-au pus/ Florile dalbe./ El vă zice să trăiți/ Florile dalbe/ întru mulți ani fericiți/ Florile dalbe/ Și ca pomii să-nfloriți/ Florile dalbe/ Și ca ei să-mbătrâniți/ Florile dalbe” („Poezii populare ale românilor”, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri).

Mitropolitul Antonie Plămădeală afirmă că „se prind așa de ușor și se transmit cu ușurință de la o generație la alta, tocmai pentru că au reușit să prindă cuvintele în cele mai adecvate melodii care răspund sensibilității noastre celei mai adânci”.

„Poporul român, în simplitatea sa, nu s-a despărțit de legendele păstrate din vechime, nici de mitologia cea filosofică a străbunilor săi. Nici barbaria veacurilor trecute, nici năzuința cuceritorilor nu i le-a putut șterge din inimă, n-a putut să le încurce, să le încuscreze cu cele moderne, şi nici creștinismul n-a fost în stare să dezrădăcineze reminiscența ce a păstrat-o românul pentru zeii mitologiei romane. În deșert au stăruit mulți, sub diverse pretexte, să șteargă din imaginea cea vie a românului țăran aducerea aminte a lui Joe, Mercur, Vinere, şi a altor zei antici, care-şi au adoraţi şi adoratoare mai ales în casele românaşilor şi ale româncelor.

Așadar, mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noștri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orișicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulțime însemnată de rămășițe din ea.

Creștinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici calendele, precum nici cele mai multe uzanțe păgânești, se sili măcar a le transfera la idei creștine. Ci silința, măcar că foarte sinceră, a avut succes numai pe jumătate: calendele, adică colindele noastre, păstrară numeroase răsunete mitologice străvechi” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, p. 51).

„Crăciunul, fără îndoială, se concepe, în mai multe colinde, după idei şi privințe străvechi păgânești, ca renașterea soarelui fizic, cu turma de stele strălucitoare, pe cerul senin de primăvară şi vară, când într-una se zice: Coborât-a, coborât (Corindăm, Doamne, corinda) De mai sus din răsărit Dumnezeu, din cer, pe scări, Pe miruri, pe lumânări, Cu-o turmă de oi domneşti... Şi o paşte în senin, Şi-o adapă în nor lin, se concepe că renaşterea şi reîntoarcerea soarelui, aducător de dulce primăvară şi vară, cu suavele flori, cu rândunelele şi cântăreţele salbelor înverzite, când într-un colind se zice: Vă aduc un Dumnezeu, (Florile dalbe)/ Un Dumnezeu nou născut/ Cu flori de crin înăscut/ Dumnezeu adevărat:/ Soare în rază luminat…/ Că pe cer s-a arătat/ Un luceafăr de-mpărat,/ Stea, cometă strălucită/ Pentru ferici menită.../ Iată lumea că-nfloreşte,/ Pământul că întinereşte,/ Cântă-n luncă turturele,/ La fereastră, rândunele”. (Vasile Alecsandri, Poezii poporale ale românilor, p. 394).

Şi totuşi, „această avuţie naţională românească este azi mai mult ca oricând mai înainte, amenințată cu eterna înmormântare în noianul uitării” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, pp. 51, 52).

„Colindele sunt mijlocitoare între vechile credințe păgâne mitologice şi între noua învățătură creștinească. De aici curioasa amestecătură a zeităților etnice cu sfinții creștini în ele” (Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul X, nr. 5 din 1 martie 1877, p. 56). „Decembrie, la vechii romani, era pus sub protecția Vestei, zâna focului fiica lui Saturn şi a zânei Ops, de la opulentia = abundenţă (vezi Macrobius, Saturnalia, C, X).

„În onoarea acestei zeități se celebrau, în această lună, feeriile saturnale, de unde ne-au rămas Colindatul copiilor, în noaptea din ajunul Crăciunului, urările de avuţie (îmbelşugare), cântece numite Colinde şi toate celelalte datini domestice, pe care sătenii români le păstrează ca o comoară străveche” (N. Sulica, Gazeta de Transilvania apud Foaia Diecesană, Anul XVI, nr. 1 din 7 ianuarie 1901, p. 3).

„La romani, exista o sărbătoare, numită festum calendarium, ce cădea pe ziua de 1 ianuarie, așadar pe ziua de anul nou. Pre-seara acestei zile era serbată prin fel de fel de jocuri: copiii umblau mascați sau travestiți, din casă în casă, fluierând şi cântând, ca să capete daruri. Obiceiul acesta s-a păstrat până târziu, în evul mediu, şi după încreștinarea romanilor, după cum se poate vedea din scriitorii evului mediu, ca Ducange, care ne spune că, şi pe vremea sa, copiii umblau, în pre-seara anului nou, la «gratulate» sau, cum am zice noi, la colindat, urând gazdei, care ieşea să-i cinstească, cam în chipul acesta: Bucurie şi veselie să fie în casa aceasta, copii, purcei şi miei din belşug! Sau, după traducerea lui Teodorescu: «În astă casă să fie/ Bucurie şi veselie;/ Câţi mititei,/ Atâţia purcei/ Şi toţi atâţia miei!».

Asemănarea iarăşi este izbitoare. Colinda noastră, atât ca cuvânt, cât şi ca datină, nu este decât vechiul festum calendarium, sau mai bine zis calenda romanilor, iar cine a auzit nu mai mult, ci chiar şi numai o colindă românească, ştie că formula de urare, la finea fiecărei colinde, e aproape aceeaşi, până în ziua de azi, la poporul nostru, ca şi cuvintele, citate de Ducange” (N. Sulica, Gazeta de Transilvania apud Foaia Diecesană, Anul XVI, nr. 1 din 7 ianuarie 1901, p. 4).

„Colindele au fost cântece solare, fragmente şi rămășițe din cântările liturgice ale cultului naturii. Cântările pe care le aveau popoarele indo-germanice, poate din timpuri preistorice, ca părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri elementele şi lupta lor în natură, fenomenele naturii şi corpurile cerești. Îndeosebi soarele stă în centrul acestui cult: biruința lui asupra întunericului nopții, a iernii şi a furtunii, făceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora creșteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii. Ca erou şi binefăcător, soarele era şi este centrul miturilor solare, şi este şi astăzi centrul basmelor noastre. Apunerea sa, seara, dar mai ales depărtarea lui de pământ, începând de la solstițiul de vară, erau privite ca o călătorie a lui printr-altă lume, chiar ca o moarte a lui – pe urma lui murea lumina, venea frigul şi despuierea naturii – iar oamenii îi dădeau povețe cum să se lupte cu dușmanii săi, pe unde să meargă, ca să nu rătăcească, cum să se poarte printr-altă lume. Ca drumeț înstrăinat, el era plâns în cântece, şi este plâns şi astăzi în bocetele noastre. Iar de la solstițiul de iarnă, când începea să se apropie de pământ, el era eroul biruitor, care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe, i se cântau cântece de bucurie şi de biruință. Venirea lui era privită ca o naștere, căci cu el renășteau lumina zilelor şi viața naturii. Iar la echinocțiul de primăvară, era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă, «ca unul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii».

Ca erou ce se naște, a fost cântat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu alegorizări şi simbolizări, şi este cântat, şi astăzi, în colindele noastre, şi este sărbătorit de datinile noastre. Colindele erau şi sunt cântece la adresa soarelui, ce renaște la solstițiul de iarnă, prin decembrie. Printr-o coincidență calendaristică, nașterea lui Hristos, în cultul creștin, cade tot pe vremea solstițiului de iarnă. Poporul nostru, sărbătorind, deodată, nașterea eroului păgân cu a Dumnezeului creștin, a substituit numirile cântecului păgân. În loc de Soare a zis Hristos, în loc de Lună, Cer sau Lumină, a zis Sfânta Maria, în loc de Jupiter a zis Sfântul Ilie etc. Faptele, însă, au rămas neatinse, cântecul e păgân. Nu numai fondul cântecului e întreg, dar însăși forma este a cultului solar. Bineînțeles, acest fapt nu e general. Nu, pentru că schimbarea nu s-a putut întâmpla decât în unele cazuri: când cântecul cânta nașterea soarelui, ori, printr-o atracție, moartea lui.

Deci, colindele care cântă nașterea şi moartea lui Christos au substituit numirile păgâne; rar, însă, sau mai niciodată, acelea care cântă fapte prea păgânești de-ale soarelui, nepotrivite cu fapte de-ale lui Christos. Acestea au rămas, neatinse întru nimic, cântece păgâne.” (George COŞBUC, Colindele noastre, în Albina / Revistă Enciclopedică Populară, Anul VI, nr. 51 din 21 septembrie 1903, pp. 1317-1320).

„Spectacolul Cerului, al Lunii şi al Soarelui”, care înlesnea regăsirea în catedrala Marelui Tot, este, la rădăcină, cel descris în textele colindelor. Ulterior, „spectacolul” acesta a fost pitit într-o biserică, iar Tatăl Ceresc avea să întrebe, chiar şi prin textul Bibliei, de ce simt nevoia fiii Lui să-L închidă într-o casă, când universul întreg îi este locuinţă. „Încartiruirea” spiritului universal, odată cu apariția templelor, este descrisă într-o superbă colindă, care nu este ceea ce pare la prima vedere, pe care o vom reproduce, secvențial, după două variante, cea de la 1865, culeasă de I. G. Sbiera, şi cea de pe la 1898, publicată, cu refren „încreştinat”, de Simion Florea Marian: „După dealul cela mare,/ O, Leru-mi şi Domn din ceriu!/ Răsărit-a sfântul soare/ Toată lumea luminând/ Şi mană-n ea revărsând./ Iar pe deal, într-o lărgire,/ Este-o naltă mănăstire./ Da’ într’însa cine şede?/ – Nouă popi şi nouă diaci/ Şi pe-atâţia patriarşi,/ Carii stă şi se rugă” (Sbiera), respectiv, „Grecii fac o mănăstire,/ Domnul Dumnezeu!/ Grecii o fac, Turcii o desfac,/ Nu-i făcută după plac./ I-au făcut nouă altare/ Despre răsărit de soare./ Cocoşi negri c-au cântat,/ Zori de zi s-au revărsat./ Preoţii-n slujbă-au întrat,/ Şi ei mândră slujbă cântă” (Marian).

Textele acestea, precum şi celelalte variante, produse de răspândirea colindei în întreg spațiul românesc, au atras atenţia lui Nicolae Densuşianu şi a lui Vasile Lovinescu, care, în baza textelor antice, identifică „mănăstirea” în templul lui Apollo din Insula Leuce (Insula Şerpilor), ale cărei ruine, înalte de mai bine de un metru şi jumătate, au fost descoperite în anul 1823, impresionând „ca o operă monumentală de artă” (Densuşianu).

Singura noastră datorie este şi rămâne cea a înlăturării confuziei, prin conștientizarea şi delimitarea moștenirii străvechi, care nu trebuie confundată cu moștenirea timpurilor moderne, deşi ambele desăvârșesc, atât cât se mai poate, ceea ce obișnuim să numim încă suflet românesc. Dar, pentru asta, avem nevoie şi de timp, şi de spațiu, ambele retrăite pe cât posibil metafizic, demersul fiind posibil doar în măsura în care vom ţine cont, în permanență, de principiul egiptean al plin-deşertului, conform căruia „omenirea pierde din metafizic exact atât cât câștigă în civilizaţie” sau, cum susţine Lucian Blaga, dacă vom conștientiza că inițierile vechi nu se pot înțelege „din perspectivele epocii noastre”, ci prin asimilarea perspectivelor, deci a notorietăților acelor vremi, înțelegând prin notorietate un ansamblu de valori şi cunoștințe specifice unei anumite epoci şi care doar din mărturiile acelor epoci pot fi însușite.

Preot Pop Ștefan Dan

Parohia Ortodoxă Sighet Câmpu Negru