Colindătorii din Balcani cu leru-i ler

 De la începuturile creștinismului, în satele românilor din Balcani, de dincolo de Dunăre, circulă o legendă despre salvarea lui Iisus. Atunci când soldații lui Irod îl căutau pe noul împărat al lumii pentru a-l ucide, Pruncul născut a fost legat de o oaie, care, având lână bogată, l-a putut ascunde, iar când Fecioara Maria a trecut prin vamă, pentru a nu fi descoperit pruncul care plângea, oile au început să zbiere pentru a-i acoperi plânsul și el a trecut fără să fie descoperit de soldați.

După cum relatează cercetătorul Theodor Capidan în lucrarea sa, Macedoromânii (p.36), Fundația regală pentru literatură și artă, București, 1942: „Dintre obiceiurile lor avem colindele care poartă același nume ca la dacoromâni. Cete de băieți numiți «Colindari» prevăzuți cu traiste și ciomege, aleargă din casă în casă, cântând. Ei primesc în fiecare casă covrigi, năut și fructe. Năutul este aruncat pe jos și colindătorii trebuie să-l adune ca oile, behăind. Aromânii păstori cred că Hristos, auzind behăitul oilor, își amintește de oaia care l-a salvat de evrei, ascunzându-l în lâna ei, și le binecuvântează casa, ca să se înmulțească turmele de oi, ale gospodarilor care primesc colindători, ca spuza focului, ca stelele cerului și ca frunzele pomilor”.
Această urare o făceau și preoții în Maramureș când, de Bobotează, ajungeau cu sfințirea la casele păstorilor. Aceștia aduceau câte o legătură de lână pe care o puneau peste cruce, pentru ca turmele să fie ferite de rele tot anul.

Ocupația de bază a românilor din Balcani, trăitori în sate și cătune, a fost păstoritul. În Balcani s-a păstrat din vremuri străvechi o viață pastorală care se manifesta prin transhumanță și seminomadism.
Dar să ne apropiem de zona noastră de interes, leagănul unor străvechi obiceiuri, în triunghiul magic dintre Negotin-Zeicar și Bor, locul de trai al românilor din Valea Timocului. Tih Georgevici, în lucrarea Printre românii noștri, Belgrad, 1906, notează despre obiceiul colindatului: „Colinda, colind vine de la cuvântul latinesc calendae care în limba românească de azi înseamnă cântec de Crăciun și mai înseamnă să te duci din casă în casă pentru a cânta aceste cântece de Crăciun și a primi daruri. Acest obicei corespunde obiceiului sârbesc numit coleda. În ajunul de Crăciun, în satul Valaconie, de dimineață, copiii în vârstă de 10-12 ani până la tinerii căsătoriți se adună la un loc, iau câte un băț în mână, anume pregătit pentru această ocazie de către părinți, și umblă prin sat din casă în casă și strigă tot timpul «chiu, chiu». Când intră în casă cântă «Bună ziua lui Ajun/ Pentru ceas bun/ Călușei, mielușei/ Viței, purcei/ Sănătate, bogăție/ Oi la strungă/ Bani la pungă”.
Bețele pe care le poartă cu ei sunt împodobite cu desene, sunt descojite, iar pe ele se înfășoară în spirală o panglică din coajă de tei. Bățul se ține pe foc până ce partea descojită se înnegrește. Rămâne un desen negru pe băț, iar în capetele lui sunt trecute fire de lână. Înarmați cu aceste bețe, copiii și tinerii umblă prin sat, din casă în casă, și strigă Chiu, chiu. După ce isprăvesc de colindat, capătă carne de porc și colăcei.
În fiecare casă de pe Valea Timocului, de Crăciun, se frământă aluatul pentru 40 de colaci, care se numesc „colindreți”. Colacii se împart copiilor în ajunul de Crăciun, până la amiază. Darurile căpătate le mănâncă în zilele de Crăciun, pentru că în ajun se postește.
De la Crăciun și până la Bobotează femeile nu lucrează, de frica epilepsiei.
De Bobotează, se umblă cu Chiraleisa (care înseamnă Doamne Mi­luiește sau mai înseamnă și duh rău).
Poezia continuă spusă de copii: Chiraleisa sită rară/ Eși afară/ Sită deasă/ Tună-n casă/ Bani, grâu/ Și între grâu/ Oi lânoase/ Vaci lăptoase.

Fetele rămân în fața casei, băieții intră în casă, unde primesc daruri: făină, carne, cârnați, brânză, slănină. După ce adună de la mai multe case, se opresc la una aleasă de tineri înainte și acolo petrec până în zori. Când se luminează de ziuă, se duc la biserică. În Mara­mureș, de Bobotează, poezia este asemănătoare: „Chiraleisa/ Grâu de vară/ Și prin pod/ Și prin cămară/ Ieșiți cu lumina afară”. Tinerii umblă din casă în casă cu Iordanul, iar gazdele îi dăruiesc cu mâncăruri așezate pe masă pentru a fi sfințite de preot.

În Valea Timocului, nu există tex­te de colinzi religioase. Colindatul la ei se rezumă la o urare în casa păstorilor ca și în anul care vine să li se înmulțească turmele, să aibă grâu pe masă și bani în pungă. Până și bățul cu care colindătorii se deplasează din casă în casă are un rol deosebit, este înfrumusețat ca în Transilvania steluțele. Cercetătorul sârb Tih Georgevici mai notează că „Poezia este partea slabă a românilor din Valea Timocului. La ei în general se cântă puțin și, dacă se cântă, cântă mai mult femeile. Toate cântecele lor sunt femeiești și se cântă pe o singură voce, având un ton într-un fel jalnic, melancolic și tânguitor. Cântece de vitejie, cu toate că am întrebat de ele, par a nu prea fi, ca și cum s-ar fi stins”.
În satul Luca, un sat de sub munte, cu multe case de lemn, de Moș Nicolae, se sărbătorește Praznicul. În această zi, se fac trei colaci mari și trei colaci mici. Un colac se duce la biserică, unul rămâne acasă și unul se duce pentru liturghie. Peste colaci se pun boabe de grâu. Din colăceii mici unul se duce la cimitir, unde se tămâiază mormintele, se mai duce o sticlă de vin și trei lumânări, iar bărbatul casei duce un buchet de flori popii la biserică. Întorși acasă, pe o cămașă bărbătească întinsă pe podele în mijlocul camerei se pune colacul, brânză, sare, vin și carne. Cel mai în vârstă bărbat al familiei închină cu cei invitați, cerând lui Dumnezeu să le păzească oile și vitele și să-i ajute pe cei plecați la drum cu turmele.
Cât privește mitul lui Iisus, la românii din Valea Timocului, cercetătoarea Silvia Diana Solkotovic, în lucrarea Mitologia vlaho-românilor din Valea Timocului, (Ed. Aius Print, Craiova, 2010, p. 121) notează: „Mitul lui Iisus nu este unul obișnuit, citit din Biblie sau întâlnit într-una din Evanghelii. Este transmiterea din generație în generație a unei călătorii întreprinse de către Iisus, alături de Sfântul Petru sau Pavel, pe Valea Timocului și mai exact pe undeva pe lângă Dunăre, într-o iarnă geroasă. Se spune că magia vlahă era foarte puternică. Femeile, cunoscătoare ale ritualurilor magice, fierbeau oalele cu mâncare pe suprafața înghețată a Dunării fără foc. Trecând pe lângă trei femei și zărind lucrul care nu avea o proveniență normală, Iisus a spus Stav-ar ualele! Imediat oalele s-au oprit din fiert. Răspunsul nu s-a lăsat așteptat Stav-ar caii! Și oricât s-ar fi trudit cu cei doi, caii au rămas înțepeniți. Dați drumul la cai, Dați drumul la oale, a fost dialogul ce a urmat. Neavând încotro Iisus a rostit: Fiarbă-v-ar oalele! la care a fost întâmpinat cu Pleca-v-ar caii!.
Magia vlahă și credința creștină sunt reprezentate de această etnie din punctul de vedere al puterii ca fiind egale. Multe rugăciuni provin din descântece, iar multe descântece poartă mai nou în ele adresări unor sfinți și în special Maicii Preciste”.
Ce trebuie să înțelegem din toată această poveste? Că poporul vlahilor, urmașii tracilor și dacilor, a avut o credință puternică până la apariția lui Iisus pe pământ. Păstorii din Balcani și cei din Carpați își urau de Crăciun prosperitate, să li se înmulțească turmele și să le fie pline pungile cu bani. Apariția lui Iisus nu i-a speriat, l-au luat ca pe unul dintre ei, care a fost salvat în fața evreilor de oaia năzdrăvană. Iată un text de colindă de o frumusețe și vechime rare. Sus în dealul viilor/ La umbra gutuilor/ Lină Magdalină/ Mi-este un păr mare rotat/ Pe sub el mi-este un pat/ Cu scândurele de brad/ Lină Magdalină/ Dar în pat cine-i culcat?/ Mi-este o fată și un băiat/ Lină Magdalină/ Între ei cine-i culcat?/ Mi-este un mic desfășiat/ Lină Magdalină/ Cu scutece de mătasă/ Cu fașia sârmă-ntoarsă/ Lină Magdalină/ Este viță de-mpărat/ Vai ce rău e blestemat/ Lină Magdalină”.
La noi, în Maramureș, cercetătorul Pamfil Bilțiu, în lucrarea Folclor din Țara Maramureșului, vol. III, Ed. Eurotip, Baia Mare, 2007, p . 321, aflăm de la Vlad Maria de 72 de ani, din Săliștea de Sus, în 1997, de povestea lui Moș Crăciun și Crăciunoaia: „La Viflaim trăieu de mult Crăciun și Baba Crăciunoaie. Crăciun era dus la băut, că îi plăcea să mai beie. Era acasă Baba Crăciunoaie când a venit la ea Maica Sfântă, că trebuie să nască și nu are locaș. Și Crăciuneasa Baba a zâs că în casă nu are loc, da să se ducă să nască în grajdul vitelor, în staulu oilor.
Într-o vreme i-o sosit ceasu naș­terii și i-o fost milă la Baba Crăciunoaie și a moșit-o pă Maica Domnului și l-a născut pe Iisus. Apoi o vinit Crăciun, tomna atunci, și-o văzut-o cu mâinile pline de sânge și o știut ce o făcut și cum o moșit-o și o lăsat-o fără voia lui, să nască în curtea lui, i-o tăiat mâinile de la coate. Da tomna atunci Maica Domnului i-i le-o pus înapoi. Și-o văzut Crăciun că-i minune la curtea lui și și-o cerut iertare, cum zicem noi și a devenit primul creștin care-o crezut în Iisus Hristos/ care de la iad ne-o scos”.
Povestea este stranie și este greu să o reproduci astăzi copiilor. Dar adevărul răzbește în istorie și, după atâta prigoană, creștinii obțin libertatea de a se ruga în locuri publice.
Primul împărat de origine tracă al Romei, Galerius Galerius Maximianus Valerianus s-a născut în Valea Timocului la Gamzigrad (Serbia), nu departe de Zeicar. Mama lui a fost dacă pe nume Romula, iar tatăl său a fost trac și avea mai multe turme de oi. În locul acela, când ajunge împărat la Roma, Galerius va ridica o cetate ce va purta numele mamei sale, Felix Romuliana.
Regele trac Galerius îi cucerește pe carpi, iar între anii 297 și 298, alături de Dioclețian, poartă războaie cu Persia și ajunge învingător. Divorțează de prima soție, se căsătorește cu Valeria, fiica lui Dioclețian, și devine un mare prigonitor de creștini. În anul 305, ajunge împărat al Romei și vrea să schimbe numele imperiului în Imperiul dac. La scurtă vreme, se îmbolnăvește de un cancer la colon, iar în primăvara anului 311 va semna primul edict de toleranță a creștinilor. Prin acest edict, creștinii au libertatea de a se întâlni în locurile publice și se pot ruga pentru împărat și statul roman. După șase zile de la publicarea acestui edict, Galerius moare. Urmașul său, Constantin cel Mare, și el trac, va face cunoscut edictul de libertate a creștinilor, la Milano, în anul 313.
Împărații Romei nu au găsit înțelegere pentru creștini, dar împărații imperiului născuți în Tribalia (Valea Timocului de azi) au ajuns în colinzile creștinilor și li se mulțumește și astăzi.
Galer Ler Împărat este imperatorul roman Gaius Galerius Valerius Maximianus (250-311) ajuns împărat în anul 305. Ler are legătură cu acest Galer, eliberatorul creștinilor, cu Valer sau Valeria. Obiceiul vălăritului presupune umblatul cu Iordanul, botezul în pericol de moarte. Îmbrăcăm valer (blană de oaie) așa cum ne îmbrăcăm în Hristos prin Botez. Acești termeni ler și valer au legătură cu Galer Ler Împărat. Leru-i Doamne, ler (Împăratul e Doamne, Împărat). Cuvântul „ler” este asociat cu domnia, cu împăratul și s-a auzit pentru prima dată colindat în Valea Timocului.

De la el, creștinismul nu a mai fost interzis. Galerius Ler Împărat este imperatorul Romei cu sânge de dac.
„Doamne, ler Domnului,
ia ieșiți boieri afară
Doamne, ler Domnului,
de vedeți ce se coboară
Doamne, ler Domnului,
se coboară două flori
Doamne, ler Domnului,
dar nu-s flori că-s frățiori
Doamne, ler Domnului,
că e Ion și Văsălie
Doamne, ler Domnului,
se întorc de la robie”.

Creștinismul a devenit liber, creș­tinii, prin legea lui Galerius, au devenit și ei liberi. Ion este numele sfânt al dacilor, vine de la muntele Kogaionon, unde a stat ascuns Zamolxis, iar Văsălie vorbește de veselia creștinilor din acele vremuri, care și-au câștigat dreptul de a se manifesta public, dreptul de a merge la colindat fără să se ascundă, fără să fie cuprinși de teama că vor fi persecutați numai pentru că au practicat religia creștină.
Nu sună suficient de convingător? mai menționăm și acel velerim din colinde cu numele soției Valeria a lui Galerius, fiica lui Dioclețian. Acel ler și velerim a apărut ca rezultat al creației populare a creș­tinilor care s-au rugat pentru sănătatea imperatorului roman, care le-a acordat libertatea practicării credinței.
Odată cu permiterea rugăciunilor publice și co­lin­delor, împăratul Ler și soția sa Valeria au pătruns în credința populară a creștinilor. În condiții de libertate a religiei, aceste creații s-au răspândit mai ușor, împăratul Ler menținându-se în colinde până în zilele noastre. De aici poate provine acel vers din colinde: „Domnu-i domn și leru-i ler” care face distincția între Dumnezeu și împărat (Dumnezeu e Dumnezeu și împăratul, împărat). Prin edictul semnat, împăratul Ler a mărturisit credință Dumnezeului creștinilor pe care, de-a lungul vieții sale, i-a persecutat. Împăratul Ler este pe pământ, iar Dumnezeu în cer.
Împăratul Galer Ler e venerat pentru că, în ultimele zile ale vieții, a fost hărăzit de Dumnezeu să renunțe la războiul pe care-l ducea cu creștinii, întorcându-se spre ei și Dumnezeu, pentru că dacă nu credea nu îi obliga pe creștini să se roage pentru el. Galerius, în ultimele clipe ale vieții sale, a dat libertate creștinilor. Lerul a devenit peste timp un cuvânt mistic.
„Toți cercetătorii se declară preo­cupați de frații români din Timoc, toți spun că trebuie ajutați timocenii. Dar de ce oare nimeni nu-i ajută cercetând aceste aspecte identitare, milenare?”
(Țara Soarelui sau istoria
Dacoromâniei, Dumitru Bălașa, Ed. Cuget românesc, 2009, p. 138).
Peste câteva zile, un grup de timoceni din triunghiul sacru Negotin- Bor –Zeicar vor veni să colinde în Maramureș. Ei sunt urmașii împăratului Galerius care a eliberat creștinii. „Domnu-i domn și leru-i ler” se scurge în colindele noastre.
Coconii din Maramureș mai colindă:
„Pe iesta capăt de sat
Oile toate o zbierat”
sau
Grea iernuță o pticat
Oile toate o zbierat
Dumnezeu le-o auzit
Jos la ele o coborât”.

Pruncul Iisus a fost salvat de oaia năzdrăvană în fața soldaților lui Irod.
Împăratul trac Galerius din Fericita Romulia, îmbrăcat în haine de iarnă, coborât de pe muntele Măgura, va ajunge cu un grup de timoceni și pe la noi.
E vremea să-l slăvim și să-l venerăm pentru faima adusă neamului românesc și întregii lumi creștine.
Autoritățile din Serbia și cele din România în manieră publicitară nu se ocupă de esențe, ci se îmbată cu fâlfâitul drapelelor și fac târg cu istoria și cu sufletul neamului.
Cât ne privește pe noi azi, încă nu am ieșit de sub blestem.

Colindul lui Radu Gyr mai aruncă o pată de sânge pe zăpadă:
„Vin colindătorii, cum veneau odată, leru-i ler,
Să colinde-n seara asta
minunată, leru-i ler,
Dar li gura arsă grea și li-s ochii-n lacrimi, leru-i ler,
Prea degeaba sânge, prea
degeaba patimi, leru-i ler”.

Fiu de actor, universitar, condamnat la moarte pentru o poezie, suferind în celula 281 din Aiud, Radu Gyr supraviețuiește închisorilor și scapă rănit din război. Mesajul lui este pacifist:
„Gazdelor creștine, să-i primiți în casă, leru-i ler,
Și cum se cuvine, să-i poftiți la masă, leru-i ler,
Ni-i trimite sfântul
să ne-ncerce mila, leru-i ler,
Domnii mari de astăzi să-și deschidă vila, leru-i ler”.

Colindătorii vin, trec Dunărea, înain­tează prin Banat, prin Ardeal, prin Crișana, Sătmar și ajung în Maramureș, le tremura glasul, stau la poartă și nu zic nimica.
„Mută-i întrebarea
ce răsună-afară, leru-i ler,
Am murit degeaba, ce-ați făcut din țară, leru-i ler”.

Să le oferim tuturor colindătorilor o renaștere din Maramureș și un semn al iubirii frățești de altădată.