Ciprian Coc: „Păstoritul la Botiza” - o carte referențială, demnă de vitrina de suflet a Maramureșului

Orice prefață la o carte este ca o fereastră deschisă, lămuritoare care-ți arată oportunitatea de a pătrunde în conținutul acesteia, un cec în alb pentru care girează (alt)cineva; în același timp, o recenzie este ca o ștergere pe fruntea asudată a autorului, care, prin munca depusă, devine și mântuit. Cartea mai tânărului meu confrate, Ciprian Coc, „Păstoritul la Botiza”, apărută anul acesta (2021) la prestigioasa editură de specialitate, „Etnologică” din București, este o izbândă incontestabilă a literaturii de gen din nordul țării noastre, cel puțin.

Demersul de față se întinde pe cuprinsul a 192 de pagini, orânduite în șapte capitole, cu anumite note suplimentare privindu-i pe „Oamenii de la care s-au cules date folositoare acestei lucrări” (p. 154), „Colindul Mio­rița” (p. 155 - 156), un „Mic dic­ționar de arhaisme și re­gio­na­lisme” (p. 157 - 163), o „Biblio­grafie” de prestigiu (p. 164 - 168), precum și un capitol insolit cu „Fotografii” (p. 169 - 192).
De la bun început fac precizarea că această carte se bucură de un „Cuvânt înainte” onorant, semnat de către dna prof. univ. dr. Antoaneta Olteanu, o „Prefață” asumată de către semnatarul acestor rânduri, precum și de o „Introducere” care-i aparține autorului însuși.  

Cartea lui Ciprian Coc, „Păstoritul la Botiza”, este, pe rând, un imn adus lumii vrăjite a stânei, o reverență închinată botizenilor. Este scrisă pe mai multe planuri, într-un ritm alert, parcă între două ploi, între două mulsori sau două strămutări; dar discursul îi rămâne inteligibil, fascinant, convingător, dovedind aproape o patimă pentru subiect. Autorul se lasă devorat de ceea ce face; el se lasă prădat, cu modestie și abzicere de sine, și se investește cu toată ființa sa, căutând explicații pentru orice detaliu, precum marii profesori.
De mai multe ori, pe parcursul cărții, ai impresia că autorul îi preamărește pe actanții „studiului său de caz”, dar când te „înfrupți” din decodificările revelate de autor, constați că te înșeli și rămâi tu însuți uluit, fără să-ți pui pro­blema despre ce impact au respectivele întâmplări în tabla de valori a stânei, a comunității. Autorul dovedește o putere de evocare deosebită, prin recunoașterea propriilor trăiri experimentate și, mai ales, prin asumarea acestora, stăpânind măiestru dialogul între parte și întreg, între stână și sat.
În acest context, mărturisesc că am rămas plăcut surprins când am aflat că încă se mai practică de către unii păcurari obiceiul de „a-ți băga om” (p. 12), a-ți plăti om pentru a participa la slujba dumi­nicală. Într-un alt context, autorul ne relatează despre atașa­mentul dintre un câine ciobănesc și stăpânul său, relație care a mers până într-acolo încât, la moartea păcurarului,  câinele s-a așezat pe sicriul său (p. 22), apoi pe mormântul acestuia sau despre le­genda cu „Vasalică a câinilor” (p. 22), care avea o putere magică asupra acestora ș.a.

Pe de altă parte, tânărul cercetător consideră, cu admirație, că „mara­mureșenii au o viață dinamică” și că ei „refuză și față de sine și față de societate să trăiască mediocru” (p. 15); el reținând ca semnificativ gestul satisfăcut al mărenilor (cei de pe Mara!), respectiv cel al împlântării cuțitului în pământ dar, totodată, și gustul unui atare ritual (p. 51).
Pentru a ne fi accesibile anumite chei ale înțelegerii textului, autorul ne invită să ne familiarizăm cu termeni caracteristici calendarului temporal - religios al stânei: anul pastoral (26 octombrie - 8 noiembrie din anul următor), iarna pastorală (8 noiembrie - 23 aprilie) sau timpul pastoral (pășunatul); făcând neapărată distincție (p. 23).  
Convins fiind că stâna a fost plăs­muită „încă din vremuri străvechi” (p. 13), autorul ne mai amintește că oaia țurcană este oaia românului, pentru că este cea mai veche, cea mai răspândită și cel mai pre­zent animal din viața lui. Să adaug că, în alte areale păstorești cândva românești (vlăhești), această oaie este numită și astăzi vlașă.
Stâna rămâne, în sine, o instituție vernacurală, remanentă, care este purtată peste vremi de către țărani autentici, hărăziți și care atunci când o slujesc ai impresia că sunt adevărați sacerdoți și că îndeplinesc un ritual. În acest sens, un capitol fascinant este „Credință și magie în păstoritul maramu­reșenilor din Botiza” (p. 38), unde autorul excelează și excede, de-a dreptul, frumusețea cărții.
Având rolul de actant suprem, baciul realizează, de fiecare dată când stâna se strămută, o igieni­zare magică a acesteia, prin purtarea pământului din strungă, a sării, a cenușii din vatra stânei; adevărate ingrediente sacre ale subsecvenței, de esență precreș­tină. Tot el, baciul, împlântă securea în spațiul dintre linia strun­gilor și pomul sacru creștinat al stânei (echivalentul armindenului), aprinde focul viu, face semnul crucii pe pomul stânei ș.a.

Dacă ar fi să te menții doar în universul fermecat al magiilor, în ie­rarhia profesională (de la strugar, la păcurar, la baci și apoi, poate, la gazdă de stână), ai crede că autorul exagerează cu aspectele idilice ale vieții pastorale; dar, din păcate, nu este așa, el arătându-ne că există și momente când „ordinea la stână se strică”, presiunea cumulată crește, iar atunci se umblă la robinetul su­dăl­milor, înjurăturilor adecvate ș.a.
Stâna este și un teren de experimentare a noului, de rezistență, de inadecvare sau, dimpotrivă, de preluare: păcurarii vorbesc prea mult la telefon, stau prea mult pe internet, își gravează pe bâtă inscripții de genul „love”, „și-au tras” un panou solar pe colibă, dețin aparate radio ș.a.

La munte, stâna ajunge să fie de­plină și cea mai bogată. Autorul ne mai spune că ziua cea mai impor­tantă rămâne tot Ruptu’ Sterpelor. Atunci energiile satului, ale comu­nității se coagulează, se adună și se revarsă, afluiesc către stână, precum firicele de apă ale vâlcelelor care se strâng jucăușe, în valea stânei, iar văile în râuri. Pe tot parcursul funcționării stânei, baciul este nu numai administratorul, strategul acesteia, el este și „îngerul păzitor” al respectivei instituții pastorale, căci la stână trebuie respectate și urmărite, cu sfințenie, mai multe interdicții: spălatul pe mâini al păcurarilor și aruncarea apei numai în anumite locuri, zerul să nu fie aruncat niciodată, rolul malefic al femeilor la stână, stâna să nu fie înconjurată de alte stâne ș.a. Toate aceste practici sunt subsumate unui ideal sacru, adică prezervării laptelui, care rămâne un aliment arhetipal, până astăzi.

Cu siguranță că, la început, și cetera botizenilor a fost conside­rată instrument al diavolului, dar trâmbița și fluierul le-au rămas sfinte, până azi. La fel de sigur sunt că „terranii” din Botiza nu se consideră, nici azi, stăpâni ai locului de sub stână (p. 58), acesta rămâne al lui Dumnezeu; iar ei rămân a se simți stăpâniți de duhul pământului, trăind într-un timp aurolar, după partitura  ecoului unei mentalități arhaice, într-un sincretism păgâno-creștin cuceritor și uimitor.
Invocându-ne mai multe trimiteri de specialitate cuceritoare, tânărul autor ne mai ispitește cu teme precum: „vama cucului”, „stâna pe cumpene și cea pe fonți” - de extracție evreiască, „mana lapte­lui”, „mana strămoșilor”, comunicarea cu păcurarii bucovineni, măștile de Crăciun (cu coarne de berbec) - motiv dispărut, înstru­țatul ritualic al stânei, motivul potcoavei, nucleele centripete ale stătutului stânei ș.a.

Nenumărate sunt exemplele care ar mai putea fi date, rămân însă într-o sinceră admirație profe­sională față de cercetătorul Ciprian Coc crezând, alături de el, că „mitologia română are mai multe elemente comune cu mitologia cel­tică, decât cu cea greco-ro­mană” (p. 58). Aceasta poate fi una dintre concluzii, iar multe altele vă aparțin.
În fapt, acolo sus, pe munte, este vorba despre o competiție a sa­telor, iar pe golurile de munte se desfășoară adevărate expoziții ale stânelor cu tălăngile lor, cu câinii lor și cu pădurarii acestora, vrednici. Stânele mai sunt și mici monade de românitate, un fel de mostre de „romanii populare”, despre care ne vorbea savantul Nicolae Iorga, iar mai de curând, istoricul savant, Ioan Aurel Pop, președintele Aca­demiei Române. Păcurarul, când pleacă cu stâna, își strămută și stătutul său, „datul” său, căci își numește baștina sa cu termenul de „țară”, iar cu el își păstrează doar patria sa, care devine referențială și cutumiară.

Ca o certificare a izbânzii autorului Ciprian Coc prin această in­solită și mult așteptată carte, să mai amintesc faptul că ea este inclusă în „Păstoritul. Bibliografie selectivă”, Editura Etnologică, București, 2021, semnată de către recunoscutul istoriograf Lucian David, certificându-i-se, în acest fel, încă o dată valoarea.

Cartea se constituie, așadar, într-un omagiu adus instituției pastorale numită stână, iar prin ea, prin stâna de Botiza, ni se vorbește despre consistența veșniciei, despre faptul că, așa cum stăm în fața unei icoane și degustăm din această veșnicie, tot așa și în fața unei stâne în mișcare sau, dimpotrivă, adulmecând o stână răsfirată pe pășunea unui plai, te poți simți contemporan cu aceeași veșnicie.
Citind cartea, ai senzația bună a unei bucurii împărtășite cutumiar, așa cum turiștii își fac selfi-uri și le distribuie cu bucurie, colorând eterul și umplându-l de zâmbete.
Închei invitându-l pe distinsul cititor, din Botiza sau nu, să parcurgă paginile acestei cărți provocatoare și insolite, în peisajul etnologic actual.