Cetatea Chioarului. Povestea Cetății în formă de vultur cu aripile întinse

Țara Cetății de Piatră, Cetatea Chioarului, așezată la margi­nea Maramureșului, a fost se­cole la rând nucleul economic și de siguranță al zonei. Deși de-a lungul timpului a aparținut și comitatului de Satu Mare sau de Sălaj, în cea mai mare parte a timpului a fost0 țară de sine stătătoare.

„La incursiunea tătarilor din 1241, care vin și trec prin Transilvania «ca prin brânză», doar două cetăți sunt în stare să se lupte cu ei și să fie greu de asediat: cetatea Rodna, care se află dincolo de Borșa, și Cetatea de Piatră, care devine mai târziu Cetatea Chioarului. Aceasta este cu siguranță o cetate dacică, o rămășiță, dar apare atestată documentar doar în secolul XIII. Numai așa se explică puterea pe care o aveau în 1241, că puteau să le țină piept tătarilor. Dacă cetatea nu ar fi avut un trecut de vreo 200 – 300 de ani înainte nu ar fi ajuns la o asemenea performanță.
S-au făcut mai multe cercetări arheolo­gice, dar majoritatea au fost mai mult de suprafață, pentru că Cetatea a fost dis­tru­să cu propriul ei praf de pușcă în 1718”, explică scriitorul dr. Nicoară Mihali.
Ca să stabilim mai precis data apariției Cetății, în documentele vremii se arată că ea a fost câțiva zeci de ani distrusă, dar apoi refăcută, știindu-se exact că adevărata Cetate era gata în 1318. Practic, discutăm de o vechime de 700 de ani de la refacerea Cetății.

„Timp de 400 de ani de atunci Cetatea a avut o viață înfloritoare. Este uimitoare descrierea din lucrarea Iobăgia în Transilvania din secolul XVII-lea, scrisă de David Prodan, care găsește un inventar al Cetății în anul 1694, deci cu câțiva ani înainte de a fi distrusă definitiv de către un general austriac.
Mai exact, în 1694 inventarul ne arată că în incinta Cetății erau 50 de case. Practic, Cetatea văzută de sus avea conturul unui vultur cu aripile larg deschise. Avea trei porți de acces, 14 bastioane, trei dintre pereții Cetății erau din stâncă și înconjurați de Râul Lăpuș, iar în partea dinspre Berchezoaia (spre est) era singura poartă de intrare. Numai că Cetatea avea trei curți interioare. Se mai păstrează și fântâna cu apă rece de unde se adăpau caii. Deci, Cetatea avea 50 de case, 14 bastioane, 3 porți, 3 poduri, 10 grajduri, palate (un fel de case de interior în care stăteau căpitanii), 4 fântâni, 12 pivnițe, 8 bucătării, 6 toalete și o filigorie unde se putea dansa și petrece. Exista și un ceas al Cetății care este distrus când
s-a făcut ultimul inventar. Cetatea avea și o casă pentru armament, un clopot și o biserică cu o boltă extraordinar de frumoasă și care avea 19 scaune, 6 bănci, potir și taler de argint. Trebuie să ne imaginăm că această Cetate era așezată pe suprafața unui hectar”, a aflat scriitorul dr. Nicoară Mihali.

Cetatea avea și o temniță foarte grea. De aceea, pentru a completa povestea, ar merita să vorbim despre o zi din viața unui călău. Cetatea nu a avut întotdeauna călău, uneori era adus din Baia Mare sau Oradea. În ultima vreme, călăul era din Buteasa, unul pe care îl chema Nagy. Se spune că în ziua când călăul nu tăia capul cuiva primea 250 grame de slănină, o jumătate de kilogram de untură de oaie și 4 pâini care se făceau în Cetate. În ziua în care călăul tăia capul unui condamnat la moarte primea 3 florini, ceea ce era o sumă imensă dacă ne gândim că o pereche de boi costa 6 florini.
„Aici erau și grădinari, brutari, oameni care se ocupau de pivnițe și de vița de vie. Cetatea avea o suprafață de un hectar, la care se adaugă terenurile aferente și 55 de sate prin anul 1400, dar ajunge la anul 1650 să cuprindă 120 de sate. Cetatea este așezată la o distanță de 30 km de Baia Mare, și mergea cu teritoriile până în Glod și Gâlgău, care sunt acum pe teritoriul Clujului, se întindea până la porțile Zalăului și ale Jiboului, Cehu Silvaniei, Crișeni, Ulmeniul de astăzi etc. David Prodan spune că jumătate din averea Cetății Chioarului o dețineau 14 sate de nobili, care și ele dețineau o suprafață de 1000 kilometri pătrați. În perioada de maximă extindere, Cetatea deținea 3500 kilometri pătrați, ceea ce nu este exagerat, dacă ne gândim că Maramureșul Istoric, ca țară, are 10 mii de kilometri pătrați”, explică Nicoară Mihali.

Nu se știe dacă Mihai Viteazul a călcat în această Cetate, însă soldații lui au fost aici, iar căpitanul Cetății a predat-o la acea vreme lui Mihai Viteazul.
Cetatea Chioarului a avut dintotdeauna un rol extraordinar de important pentru români. Dacă ne gândim că domeniul Cetății de Piatră număra, în medie, 80 de sate, se știe că numai două sate aveau populație mixtă: Berchez și Lăpușel. În rest, toate satele erau românești. Num­ă­rul mare de soldați, darmanți se numeau, provine din satele românești. De pildă, cei din Coaș erau privilegiați, nu plăteau impozite ci aveau doar obligația să facă cuburile de piatră și să aducă var nestins de la Vărai, care se turna după ce se așezau pietrele și devenea un adevărat ciment. Zidurile se văd și azi și depășesc un metru grosime.
Dr. Nicoară Mihali spune: „Cetatea era înconjurată de apă, însă nu a fost făcut șanț, ci Râul Lăpuș o proteja natural. În așa fel s-a găsit locul pentru cetate încât râul îl înconjoară pe trei părți. Albia râului a fost adâncită pe atunci, în așa fel încât era imposibil să fie atacată, mai ales că pereții de stâncă și Cetatea se înălța până la 500 de metri înălțime. Deci, era imposibil ca Cetatea să fie atacată din cele trei părți. Cu toate acestea, Cetatea a fost cucerită de vreo două ori, pentru o scurtă perioadă de timp, de către polo­nezi. Dar, cei care s-au evi­dențiat în lup­te, cu timpul, au devenit nobili și nu au mai plătit dări și nu au mai fost iobagi, nici ei, și nici urmașii lor. Așa au apărut cele 14 sate de nobili din zonă.
Austriecii aflându-se în bătălie cu nobi­limea ungurilor au căutat să atace această cetate. Nu au reușit să o cucerească. După pacea din 1711 de la Satu Mare, în Cetatea Chioarului pătrunse un cuib extraordinar de puternic de haiduci iar trupele imperiale au venit și au distrus-o, incendiind depozitul de praf de pușcă din interiorul Cetății”.
În momentul de față Cetatea este aco­perită de multă vegetație. Dar este su­fi­cientă o decopertare a zidurilor, și o să­pă­tură de suprafață pentru a se putea găsi perimetrul exact al Cetății. Sunt ziduri întregi pe partea dinspre Râul Lăpuș care înconjoară locul extraordinar de frumos. Și acum este un zid care se păstrează de vreo 30 m. Cetatea este și pe o ridicătură din albia râului, iar până sus unde era foișorul de observație avea vreo 500 m înălțime.
Primarul din Remetea Chioarului face cercetări în această perioadă, împreună cu oamenii lui. A găsit hărți inclusiv în latină pentru a stabili în proprietatea cui se află cetatea. Cetatea a fost aproape două secole proprietatea voievozilor maramureșeni și abia când se stinge ultimul dintre Drăgoșești, cetatea intră în proprietatea Batoreștilor. După 1600, devine proprietatea principilor Transil­va­niei. Nu există niciun act de proprie­tate asupra Cetății dar bătrânii din zonă au spus că Cetatea a fost dăruită Regelui Ferdinand în 1920 și a intrat în domeniul regal. Acum se caută documentul care să ateste adevăratul proprietar, pentru a începe demersurile de reînviere a cetății. GAZETA de Maramureș face un apel către toți cei care pot să se implice pe acest subiect pentru a scoate la lumină o pagină de istorie extrem de importantă din trecutul județului nostru și chiar al regiunii.

Ruinele Cetății Chioarului sunt la 8 kilometri distanță din satul Berchezoaia, sat ce aparține de Remetea Chioarului. Primarul din Remetea Chioarului, Călin Ovidiu Petrică este un tânăr care își dorește extraordinar de mult să pună în valoare și să redea viața Cetății, iar argumentele i-au venit și în urma întâlnirii cu scriitorul dr. Nicoară Mihali: „I-am spus că, dacă pe vremea lui Mihai Viteazul, Cetatea avea 16 voievodate, acum s-ar merita să se strângă 16 primari din zonă care să lupte împreună să redea viața Cetății. Primarul din Remetea Chioarului vrea să-i mobilizeze pe primarii din zonă să-i ducă la Cetatea din Ardud, să vadă cum a fost reabilitată într-un an cu bani de la Comunitatea Europeană, deși aceea este o cetate mică, pentru că a fost o cetate de familie”.
 

Cetatea Chioarului este a doua cetate ca importanță și ca valoare domenială din zestrea Transilvaniei, după Cetatea Făgărașului. Ea a servit ca și cetate de vămuire și de siguranță a aurului care s-a exploatat încă de pe vremea romanilor, care era adus din minele Baia Mare, Cavnic, Băiuț și Baia Sprie. Același traseu îl avea aurul și metalele prețioase și în perioada medievală, iar Cetatea Chioarului era pe drumul cel mai sigur și bine păzit care făcea legătura cu Oradea și apoi pleca spre Budapesta și Viena.

„Din dorința de a vedea dacă Cetatea poate reînvia, m-am dus cu mașina să o văd dar m-am împotmolit. Am întâlnit un băiat de 23 de ani pe care-l cheamă Dănuț Carmeluț Cherecheș, și care locuiește în apropierea Cetății împreună cu mama lui. El este ultimul paznic și ghid al acestei Cetăți. Ei bine, am rămas suspendat cu mașina, am sunat la pompieri să trimită pe cineva să mă deblocheze, iar ei l-au trimis pe primarul localității. Dar până a ajuns primarul, Dănuț Cherecheș a chemat pe cineva din depărtare, cu un tractor, și m-au scos la șosea. Când a venit vremea de plată, a fost o adevărată lecție. Tânărul Cherecheș a spus: «Cum să iau eu bani de la un om în necaz? Când pleci spre casă o să mă rog pentru dumneavoastră că ați scăpat cu bine». Am întins și spre tractorist niște bani și a zis: «Domnule, dacă te-am văzut că i-ai dat o carte cu autograf la primar, dă-mi și mie o carte, pentru că banii trec, dar cartea rămâne»”.
Dr. Nicoară Mihali