Centenar 2018. Și totuși împreună

Ion IGNA

Pregătirile pentru Centenarul Marii Uniri, chiar așa opintite cum ne apar, și întârziate pe alocuri, se arată capabile, totuși, să facă din sărbătoarea de anul viitor una care să onoreze cum se cuvine frumusețea idealului nostru de unitate națională. Doritori, poate, să recupereze din întârziere, destui s-au grăbit să supraliciteze ținuta patriotică și discursul tăios.
Uitând pe ce lume trăim, or fi uitat, cine știe, că în 1896 serbările mileniului, menite să celebreze traversarea Carpa­ților în Transilvania, fuseseră pregătite cu cel puțin cincisprezece ani mai înainte! Asta i-a ajutat pe unii lideri ai concetățenilor noștri maghiari să declare ritos că n-au ce să sărbătorească în 2018! Dar spiritul critic și dreapta judecată n-au dispărut cu totul. N-au dispărut cu totul, doar că nici la noi nu le are întotdeauna cine trebuie. Dar politicienii lucizi nu lipsesc. Numai ei pot luat în seamă ceea ce gândesc și spun atâția oameni cu capul pe umeri: „România posedă o variantă demnă și generoasă de a sărbători centenarul Marii Uniri”, așa scrie un remarcabil intelectual, cu o mai veche rubrică într-o importantă revistă literară din capitală.
Scrie ceea ce cu siguranță simte și gân­dește marea majoritate a românilor, şi anume că România trebuie să sărbă­torească centenarul Marii Uniri prin întărirea „conştientă şi de durată” a legăturilor noastre cu Ungaria.
„Mii de gesturi punctuale şi modeste se pot coagula într-o viziune amplă, de durată, indiferent de culoarea politică a guvernelor de la Budapesta şi Bucu-reşti”… „în Centrul Europei… o nouă relaţie româno - maghiară”.

Există, în politica românească, la vârf - în politică, fiindcă ea ar trebui să dea tonul - destule minţi lucide care merg pe acest drum al înţelegerii şi acordului prietenesc cu Ungaria. Şi nu de ieri - de azi. Cum vedem deja, o asemenea idee, exprimată cu prestanţa unui veritabil in­telectual este de natură să tempereze, dacă nu să schimbe păreri tranşant inacceptabile: „… majoritatea românească să îşi exprime sincer gândurile şi temerile legate de dezideratele comunităţii ma­ghiare”. „Fără încredere va fi dificil să construim împreună proiecte de viitor”, spune acum dl. Kelemen Hu­nor. „Încre­dere”, „să construim împreu­nă”, „pro­iecte de viitor” - cuvinte mari şi, probabil, nu uşor de pus în practică în România de azi, dar nu imposibil.

Parcă fără a ţine seama de inflamarea periodică a unora şi altora, comunităţi româneşti de frunte de la noi, la Şişeştii lui Vasile Lucaciu, la Băseşti, acasă la „bătrânul naţiei”, la George Pop de Băseşti, s-au întâlnit chiar în aceste zile pentru a omagia lucrarea şi jertfa lor pentru Unire. Să nu ne facem, însă, ilu­zii că adevărul ajunge la urechile fiecă­ruia. Nu numai fiindcă destulă vreme am avut parte de o istorie mincinoasă, ci fiindcă mulţi dintre noi nu vrem să ştim nici azi ce se întâmplă sub ochii noştri. Mai sunt multe de făcut, şi la Băseşti, şi la Şişeşti. Nu e decât primul Centenar.

Tot acum, în Baia Mare şi în Satu Mare, catolicii maghiari, dar nu doar ei, au cinstit cum se cuvine, în spirit creştin, civilizat, pe regele întemeietor, Sf. Ştefan, canonizat nu demult, de Bise­rica Ortodoxă, la o mie de ani după ca­tolici. Un pas mare, ori mic, cine ştie, spre ştergerea Marii Schisme. În stare, însă, a aduce aminte de iertarea creş­tină, mai necesară azi ca oricând.

Putem privi adunarea băimărenilor la umbra Turnului Ştefan şi a Catedralei Catolice drept ceea ce ar trebui să fie: o adunare creştină în spiritul toleranţei şi al iertării. Nu ar trebui să uităm că to­le­ranța religioasă are o istorie străveche. Să-i dăm întâietatea cuvenită.
De la învăţăturile din anul 1030 ale pri­mului rege creştin, Sf. Ştefan, către fiul său - un adevărat testament de înţele­gere şi toleranţă între diferite limbi şi obiceiuri din vechea Ungarie - şi până la binecunoscuta şi frumoasa inscripţie de pe sigiliul din secolul XIV al ora­şului Baia Mare, în curgerea veacurilor, nu a trecut prea multă vreme. Dar înţe­le­sul este acelaşi - toleranţă şi înţe­legere: „Mutuus Amor Civium Opti­mum est Civ­itatis Firmamentum” - Dragostea dintre cetăţeni este suprema tărie a oraşului. Adevărul acestor cuvinte vechi de aproape şapte sute de ani este la fel de viu azi.
O altă inscripţie, cea de pe clopotul din Turnul Ştefan, reînnoită după calvarul acestuia în primul Război este şi ea încurajatoare pentru viitor: „Am reînviat pentru credinţă în anul 1925”. Sunt fapte ale unei istorii comune.

Nu este nevoie să cauţi prea mult alte dovezi de înţelegere şi respect; viaţa, istoria ţi le oferă cu generozitate. Cu condiţia să pătrunzi esenţa şi înţelesul mai adânc al unor realităţi spirituale recunoscute pentru vivacitatea şi chiar pentru caracterul lor exemplar. Poezia însăşi, poezia românească cea mai aleasă, ar fi fost în stare să arunce punţi de înţelegere între români şi unguri. Încă o dată, dovada vine dibn aceste locuri ale noastre. Un elegant volum de traduceri maghiare Din poeţii români - Román Költökböl, tipărit la Baia Mare şi Tăuţii Măgherăuş, în 1910, despre el este vorba… Sunt poezii de Coşbuc, Vlahuţă, Matilda Cugler, baladele populare „Năzdrăvan” şi „Pintea Viteazul”. Iar, la 20 de ani de la moartea lui Eminescu - douăzeci dintre poeziile sale în limba maghiară, cu convingerea că şi în acest fel „spiritul marelui poet este recunoscut”. E un volum care, la 1910, pare că vine dintr-o lume ireală, în care izolarea şi ruptura păreau a se fi risipit în faţa poeziei şi a frumosului. Dar care, în acelaşi cuvânt înainte al volumului de traduceri, aduce tabloul idilic al unei patrii maghiare imposibile care avea să fie în curând sfâşiată de confruntări şi de lupta pentru drepturi ce urmau a fi tranşate prin alte mijloace decât cele strict culturale. Istoria era chemată să-şi facă datoria.
Ion I. C. Brătianu, cel care nu degeaba are o statuie în Baia Mare, şi care, ca prim-ministru al României, la moartea lui Vasile Lucaciu, a declarat doliu naţional, venind el însuşi la Şişeşti spre a-l aşeza pe erou în cripta Bisericii, Ionel Brătianu este unul dintre acei oameni pentru istorie, unul dintre cei mari.
În 1916, ducând România în Războiul de întregire, a spus: „În viaţa naţiunilor sunt afirmări de drepturi care cântăresc mai mult decât izbânzi trecătoare şi sunt gesturi de abdicare, de dezertare morală, care compromit viitorul lor pentru veacuri de-a rândul. De aceea, chiar dacă ar fi să fim bătuţi, prin faptul că patru din cele mai mari puteri ale lumii au re­cunoscut temeinicia reven­dicărilor noastre naţionale şi au cons­fin­ţit, printr-un act solemn, hotarele etnice ale românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va face un pas înainte mai mare şi mai însemnat decât ori­când… şi dacă nu azi, mâine vom culege roadele acestor jertfe şi acestor afirmări de drepturi”.

Hermeneutica unor asemenea fapte de viaţă poate să sporească argumentaţia şi recursul la documente pe care le aflăm în opera oricărui istoric. În cazul, mai cunoscut, al unui om de ştiinţă precum este profesorul Ioan - Aurel Pop, autorul unor studii fundamentale privind istoria Transilvaniei, poate să îndepărteze totodată nedreapta acuză de naţionalism ce i s-a adus. Şi care vine dinspre neprietenii adevărului. Un adevăr istoric nu ușor de pus în lumină, dar care, administrat de rectorul Universității din Cluj-Napoca, ia adesea înfățișarea unui aspru rechizitoriu. Care să țină trează conștiința românească asupra multor adevăruri dureroase. Nu e singurul de la noi care spune, între altele, ceea ce trebuie, pentru că greșesc aceia care cer autonomie în temeiul actelor fundamentale adoptate la Alba Iulia acum 100 de ani.
Cât despre semnificația unor fapte din istoria Maramureșului, dintre cele multe studiate de profesorul clujean, ne-am putea aștepta, poate, la noi studii și la o înțelegere mai cuprinzătoare a raporturilor Bisericii cu puterea în veacurile premoderne. Spre a cunoaște mai bine cum anume un maramureșean din Oncești, spun istoriile maghiare, Stefa­nus Váncsá, a ajuns primul cardinal - primat al Ungariei, la anul 1253. Nu pentru vreun orgoliu oarecare, ci pentru adevăr.
Mai mult decât în spațiul istoriei, este de lucrat împreună „pentru construirea eficientă și cinstită a noii Românii”, cum scrie chiar istoricul amintit. Spre a rămâne la ale noastre, nu e de laudă că în Satu Mare, de pildă, Biblioteca publică stă înghesuită cu chirie într-un local impropriu, afectând misiunea culturală a unei instituții a Statului. Și nici că la Sighet, o altă fostă capitală comitatensă, lucrurile nu stau mai bine. Noroc cu edificiul fostei prea bine cunoscute închisori lăsate moștenire de vechii stăpâni. Care, la acest capitol măcar, nu s-au zgârcit cu investiţiile.
Pot, oare, toate acestea, și câte altele, să fie puse în seama actualei administrații? Pot, desigur, dar cui folosește?

Durerile noastre nu sunt puține și nu privesc doar autostrăzile și calea ferată. Care vor veni și ele, poate curând. Și nu neapărat prin recursul la voința obscură a străzii, cum crede profesorul Mihai Zamfir în „România literară”. Dl. profesor, a cărui neîncredere în propriul pro­iect de antantă româno-maghiară ne apare, totuși, în contradicție cu optimismul necesar și deloc iluzoriu.