CEDO, MINERIADA ŞI MARAMUREŞUL

Decizie istorică! România a fost condamnată de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului pentru modul în care au fost făcute investigaţiile în dosarul mineriadei din 1990. Potrivit deciziei CEDO „toate dovezile din acest caz indică existenţa elementelor constitutive ale unei crime împotriva umanităţii, comise de oficiali ai statului român, inclusiv membri ai Guvernului şi militari cu grade importante”.  În spatele acestui demers, care a durat şapte ani şi a fost presărat cu proteste şi greve, se află un maramureşean: Teodor Doru Mărieş, care a dezvăluit GAZETEI detalii uluitoare despre acest demers. Mai mult, în premieră, GAZETA de Maramureş a cercetat ipoteza participării minerilor din Maramureş la evenimentele sângeroase din iunie 1990 şi poziţia singurei victime oficiale a Mineriadei din Maramureş.

În al 24-lea an de la evenimentele din 13-15 iunie 1990, cu sute de victime şi, oficial, 6 morţi, comparate cu „Noaptea de cristal” din Germania nazistă sau acţiunile echipelor de „cămăşi negre” ale lui Mussolini, a venit, în sfârşit, momentul adevărului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat, săptămâna trecută, o decizie istorică, în care scrie negru pe alb că: „toate dovezile din acest caz indică existenţa elementelor constitutive ale unei crime împotriva umanităţii, comise de oficiali ai statului român, inclusiv membri ai Guvernului şi militari cu grade importante” şi redeschide un dosar pe care Statul român l-a închis în mod abuziv şi sfidător.

România a fost condamnată de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului pentru modul în care au fost făcute investigaţiile în dosarul mineriadei din 1990 şi obligată să plătească 55.000 de euro unor persoane care au fost mutilate în timpul intervenţiei minerilor din iunie 1990. Practic, e a doua decizie CEDO în dosarul „Mineriadei”. În noiembrie 2012, România a pierdut la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în urma unei plângeri împotriva autorităţilor române, depusă la instanţa europeană de Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 decembrie 1989, şi de alte două persoane, pentru tergiversarea dosarelor mineriadelor.

Conform deciziei CEDO, una dintre părţi, Anca Mocanu, soţia unui bărbat care a murit în timpul mineriadei din 1990, urma să primească despăgubiri în valoare de 30.000 de euro. Judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului au luat această decizie pe motiv că ancheta în aceste cazuri a fost de lungă durată.

În verdictul dat săptămâna trecută în cauza „Mocanu şi alţii împotriva României” se constată încălcarea de către România a articolelor 2, 3 şi 6, după ce reclamanţii Anca Mocanu, Marin Stoica şi Asociaţia 21 Decembrie 1989 s-au plâns de ineficienţa cercetărilor interne cu privire la evenimentele din 13-15 iunie 1990. Deşi dosarul uneşte trei cazuri, decizia îi face dreptate şi lui Marin Stoica, după ce Curtea se pronunţase deja în 2012 în favoarea celorlalţi doi petenţi. Marin Stoica, astăzi în vârstă de 65 de ani, a fost bătut şi băgat în comă în ziua de 13 iunie 1990, în sediul TVR. Omul se îndrepta spre serviciu, când a fost luat de pe stradă, privat de libertate mai multe ore şi bătut crunt. S-a trezit a doua zi la spital, unde cineva l-a sfătuit să dispară ca să nu fie arestat alături de alţi protestatari. De frică, a fugit atunci şi nu a mai ieşit trei luni de zile din casă. Frica nu l-a părăsit, însă, nici ulterior, ba chiar bătaia a avut asupra psihicului său efecte devastatoare, aşa încât omul a depus plângere penală abia zece ani mai târziu, în 2001, când în sfârşit cercetările în acest dosar au început să avanseze.

Cu toate acestea, procurorul Voinea, care s-a ocupat de dosarul „Mineriada”, i-a luat cazul în consideraţie, alături de celelalte peste o mie de victime, în favoarea lui existând suficiente probe care demonstrează bătaia şi efectele ei. După opt ani de anchete, declaraţii, expertize IML, cazul Mineriadei, inclusiv în ceea ce-l privea pe Marin Stoica, a fost soluţionat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu neînceperea urmăririi penale.

Într-un comunicat APADOR-CH se arată că: „La CEDO, dosarul Stoica a fost conexat cu alte două ale Mineriadei, respectiv al doamnei Mocanu, al cărei soţ a fost omorât, şi al Asociaţiei 21 Decembrie 1989, al cărei sediu fusese devastat de mineri, cauza fiind denumită „Mocanu şi alţii contra României”.Reclamanţii s-au plâns de lipsa unei anchete eficiente, imparţiale şi aprofundate pentru identificarea şi pedepsirea celor responsabili pentru reprimarea violentă a demonstraţiilor din 13 şi 14 iunie 1990. Plângerea domnului Stoica se bazează pe articolul 3 (interzicerea tratamentelor inumane sau degradante) din Convenţia europeană a drepturilor omului.

În 2012, CEDO le-a dat câştig de cauză doamnei Mocanu şi Asociaţiei 21 Decembrie 1989, în timp ce Stoica a pierdut pe motiv că s-ar fi plâns prea târziu în ţară. Avocata Diana-Olivia Hatneanu, care l-a reprezentat pe Marin Stoica, a solicitat retrimiterea cauzei în faţa Marei Camere, solicitare ce a fost acceptată, o audiere publică având loc pe 2 octombrie 2013”.

La aflarea adevărului, Marin Stoica a declarat că: „După 23 de ani de injustiţie în Ţara Românească, am o mulţumire sufletească şi o revenire, în ciuda celor trei traumatisme, o revenire a sănătăţii, pentru că, după 7 ani de procese la CEDO, am reuşit să mă prezint în faţa celor 17 judecători de la Marea Cameră şi cred că aceşti judecători, din 17 ţări, au privit cu seriozitate acest dosar al meu. Sunt mândru că sunt român european şi că, acolo, acei oameni cu mult discernământ au gândit şi au analizat evenimentele din 13-15 iunie 1990, o mare lovitură dată începutului democratic în România. Mulţumesc APADOR-CH care a dat dovadă de mult profesionalism şi răbdare.

„În spatele acestei decizii istorice se află şi Teodor Mărieş, preşedintele Asociaţiei 21 decembrie 1989, originar din Maramureş, de la care, GAZETA a reuşit să obţină detalii uluitoare şi exclusive: „Sentinţa care a venit de la Marea Cameră a Curţii Europene a Drepturilor Omului este o sentinţă într-un dosar care se află pe rolul Curţii de mai bine de 7 ani de zile. Legat de greutăţile pe care le-am întâmpinat în tot acest timp, au fost multiple.

În urmă cu 7 ani şi patru luni, într-o deplasare la Curtea Europeană, într-un autocar cu victime ale evenimentului şi un protest acolo de trei zile, am reuşit să obţin prioritate pe dosar. O chestiune foarte greu de rezolvat în condiţiile în care partea română nu vroia să ne ajute deloc, dimpotrivă, respingea atitudinea noastră, nu înţelegeau de ce mergem să facem presiuni acolo. Norocul nostru a fost că a venit un funcţionar al Curţii, desemnat să discute cu delegaţia şi acea persoană a obţinut, după ce i-am dat tot ce aveam ca probe, prioritate pe caz, numai că a avut de înfruntat ostilitatea conducerii, o spun direct: i s-a interzis ca vreodată să se mai întâlnească cu mine din acea zi. Pur şi simplu i s-a spus, nu mai ai voie să te întâlneşti niciodată cu această persoană, iar dacă o mai faci, zbori din curte.

Au trecut şapte ani şi acum pot să spun. A fost o chestiune pe care nu prea am înţeles-o, dar care se întâmplă şi la case mai mari. Obţinerea documentelor din dosarul Mineriadei a fost un pic mai uşor decât la dosarul Revoluţiei. Am profitat un pic de greva foamei şi am cerut nu numai desecretizarea documentelor din dosarul Revoluţiei, ci am cerut şi o copie din dosarul Mineriadei. Acest lucru l-am făcut în paralel, şi de aceea spun că a fost un pic mai uşor. Dar, au trebuit colegii mei să stea o lună de zile în subsolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în nişte condiţii greu de descris şi cu mijloace extrem de neprofesionale, să spun aşa, pur şi simplu am fotografiat filă cu filă şi pe urmă am reuşit să le salvăm.

De această dată nu s-au mai pus la dispoziţie în copii xerox, a trebuit să venim noi cu mijloacele noastre logistice, cu oamenii, important este că le-am obţinut, un lucru esenţial obţinut în această decizie este că am deschis şi pentru evenimentele din iunie ’90 calea către CEDO pentru orice victimă, mă refer la urmaşii celor ucişi atunci, cei sechestraţi, maltrataţi, ca să nu mai spun ce au păţit doamnele, pentru că chiar nu mai vreau să aduc aminte nimănui ororile din Măgurele şi Jilava şi la ce tratamente s-au supus femeile în acele zile”.

Interesant e faptul că, în rezoluţia dată în 2009 de Procurorii Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, scrie negru pe alb că şi minerii din Maramureş au fost implicaţi în „Mineriadă”: „Grupurile de mineri au venit din zonele carbonifere din Valea Jiului, Comăneşti, Motru, Câmpulung, Cavnic etc. Alături de aceştia au sosit, de asemenea, muncitori din Braşov şi din alte judeţe, mobilizaţi, ca de altfel şi minerii, de organizaţii teritoriale ale F.S.N.-ului”.

Potrivit rechizitoriului, minerii maramureşeni ar fi participat şi la evenimentele din ianuarie 1990: „În 29.01. 1990, a avut loc o contramanifestaţie, organizată de F.S.N., tot în faţa Palatului Victoria, ocazie cu care şi-au făcut apariţia, pentru prima dată în Bucureşti, minerii veniţi din bazinele carbonifere Valea Jiului, Maramureş, Deva etc. Cu acest prilej a fost vandalizat sediul PNL”. Ipoteza este infirmată, însă, de oficialii Remin. Inginerul şef Ioan Nechita, pe atunci, şef sector la mina Răzoare, spune că: „100% nu pot spune, dar 99% pot spune că nu a fost nimeni din Maramureş, doar acele agitaţii din Valea Jiului. Impactul a fost unul negativ vizavi de notorietatea activităţilor de atunci şi, ca imagine, am avut de suferit.”

Teodor Mărieş spune că nu a cercetat îndeaproape implicarea Maramureşului, dar crede că aceasta a fost minoră, comparativ cu alte zone: „minerii au fost manipulaţi, păcăliţi, aduşi la Bucureşti din toată ţara. Nu am aprofundat implicarea Maramureşului pentru că mi se pare minoră în evenimentele din iunie. Implicare mare a fost din Valea Jiului, Hunedoara şi foarte mare implicare a avut Galaţiul. Nu au fost aduşi doar mineri, ci şi muncitori din ţară, din oraşele nelimitrofe capitalei, Ploieşti, Piteşti, Târgovişte, s-a folosit tot ce s-a putut folosi şi acolo unde organizaţiile FSN erau puternice şi puteau mobiliza oameni, i-au urcat în tren şi microbuze ca să vină la Bucureşti şi să distrugă golanii care erau împotriva tovarăşului Iliescu şi a Frontului Salvării Naţionale”.

Pe lista celor 406 persoane aduse la Unitatea Militară Băneasa a Ministerului de Interne, unde acestea au fost lipsite ilegal de libertate şi torturate ca urmare a evenimentelor din 13-15 iunie 1990, apare însă şi un maramureşean, Ilie Pop, de altfel martor în dosarul „Mineriadei”.

GAZETA de Maramureş a reuşit să obţină în exclusivitate o mărturie a maramureşeanului care, la acea vreme, lucra la amenajarea Dâmboviţei şi, întorcându-se spre casă, s-a trezit lovit în cap cu o coadă de târnăcop, băgat în dubă şi sechestrat la Unitatea militară timp de trei zile: „Eu am lucrat la Bucureşti, acum sunt în pensie. Lucram pe Dâmboviţa, am trecut pe acolo şi m-au luat la bătaie. Nu ştiu de ce, probabil nu le-am căzut simpatic. Mi-o dat cu o coadă de târnăcop în cap, m-o băgat în dubă şi m-o dus la Unitatea Militară. Am stat de joi până sâmbătă, până ne-o selectat. Ne-o dat o porţie de fasole şi un ceai. Eram suspect poate pentru că aveam plete, o bere la bord şi am trecut strada pe acolo. Acum vreo doi-trei ani, au venit ceva procurori, m-au chemat la Sighet şi mi-au arătat declaraţia pe care am dat-o atunci. Ce v-am spus dumneavoastră le-am spus şi lor. Le-am spus că nu am nicio pretenţie, n-am nici posibilităţi, am 500 de lei pensie, n-am bani de umblat prin tribunale, bine că am scăpat întreg, cu ochi, cu picioare. După ce am scăpat, m-am dus la serviciu, am lucrat la amenajarea râului Dâmboviţa şi a venit un jurist, m-a întrebat, am zis şi atunci că n-am nicio pretenţie. Acolo, la unitatea militară erau peste o mie de oameni. Eu aveam numărul 1900 şi ceva, nu mai ţin minte. Erau femei, bărbaţi. Era un om de prin Moldova, a venit să-şi caute acte pentru vechimea în muncă şi, cum a ieşit din metrou, l-au luat minerii „tu eşti cu portavocea!” şi l-au bătut şi l-au băgat nevinovat în dubă. Când am ajuns la unitate, mi-au luat şireturile şi unghiera, aveam şi 200 de lei, dar nu mi i-au luat. Când mi-au dat drumul, am tăiat-o spre tramvai. M-am bucurat că am scăpat întreg”.

Şi totuşi, justiţia română n-a găsit niciun vinovat în acest dosar. Toţi învinuiţii, în frunte cu: Ion Iliescu, Virgil Măgureanu, Mihai Chiţac, Victor Stănculescu, au fost scoşi de sub urmărire penală.

Mărieş crede că, fără decizia CEDO, dosarul Mineriadei rămânea închis:„După 2007, când Curtea Constituţională a decis ca dosarele în care sunt implicaţi militari şi civili să fie transferate la secţiile civile, în momentul acela erau în lucru la Parchetele militare, şi unde, în perioada 2005-2007 s-a lucrat cu adevărat la ambele dosare, şi al Revoluţiei, şi al Mineriadei, un dosar al Mineriadei cu cei 6 morţi era gata, rechizitoriul făcut, cap de listă Ion Iliescu, pentru participaţiune improprie la omor deosebit de grav, era un dosar gata, care trebuia să plece în instanţă. A survenit această decizie a Curţii Constituţionale, care spunea „opriţi aceste dosare, nu mai lucrează militarii, lucrează judecători civili!”.

Au fost trimise la civili, care i-au scos de sub urmărire pe toţi cei puşi de către procurorii de la secţia parchetelor militare, au închis dosarul cu un tupeu incredibil. De aceea spun că dacă această decizie CEDO n-ar fi venit, noi nu am mai fi avut practic cale de atac, pentru că noi am atacat această decizie a procurorului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, din păcate, a achiesat la decizia procurorului. Faptul că a venit decizia de la CEDO ne permite ca în termen de un an de la publicarea în Monitorul Oficial să cerem la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie redeschiderea acestui dosar, ceea ce vom face cu certitudine”.

Urmările evenimentelor din 13-15 iunie 1990

Lipsirea ilegală de libertate a peste 1300 de oameni care au fost în final duşi la unităţile militare de la Măgurele şi de la Şcoala de ofiţeri de poliţie din Băneasa;

- rănirea gravă a câtorva sute de persoane sau mii de persoane care se aflau pe stradă sau în sediile vandalizate ale diferitelor instituţii, partide, organizaţii, redacţii etc. (numărul lor poate fi estimat doar conform evidenţei spitalelor la care s-au prezentat unii dintre răniţi: 139 de victime internate în spital şi 403 de victime înregistrate în ambulator la cele 14 spitale din Bucureşti), nefiind exclus decesul la scurt timp al celor foarte grav răniţi ca urmare a rănilor provocate;

- agresarea unui număr neidentificat de persoane; I violarea a cel puţin 6 femei;

- uciderea prin împuşcare a şase persoane şi rănirea prin împuşcare a altor câtorva persoane

- devastarea şi distrugerea logisticii din clădirile aparţinând unor asociaţii nonguvernamentale, a unor partide politice, instituţii de marcă ale învăţământului superior românesc, redacţiile unor ziare şi altele.