CAPITULAREA NECONDIŢIONATĂ a Germaniei

Actul capitulării Germaniei a fost instrumentul legal prin care Înaltul Comandament al Wehrmachtului a capitulat simultan în faţa Forţelor Expediţionare Aliate şi Uniunii Sovietice la luptele celui de-al doilea război mondial pe teatrul de luptă din Europa. După semnarea actului capitulării, Înaltul Comandament a emis ordine către toate forţele armate de sub comanda sa, cerându-le să înceteze toate operaţiunile, exact la ora 23:01 ora Europei Centrale a zilei de 8 mai 1945. Capitularea necondiţionată a tuturor forţelor germane punea astfel capăt războiului din Europa.  

Ultimele bătălii de pe teatrul european de război al celei de-a doua conflagraţii mondiale, care au dus la capitularea necondiţionată a Germaniei naziste au avut loc în aprilie şi începutul lui mai 1945. Pe 25 aprilie, trupele sovietice şi americane au făcut joncţiunea, tăind practic Germania în două. Primele unităţi aliate care au intrat în contact au fost Divizia americană de infanterie a 69-a din cadrul Armatei I americane şi Divizia sovietică a 69-a de Gardă din cadrul Armatei sovietice a 5-a de Gardă. Întâlnirea s-a produs la Torgau, pe râul Elba.

Pe 27 aprilie, în vreme ce forţele Aliaţilor se apropiau de Milano, dictatorul italian Benito Mussolini a fost capturat de partizanii italieni şi executat la 28 aprilie 1945. Pe 30 aprilie, în plină desfăşurare a Bătăliei Berlinului, dictatorul german Adolf Hitler şi soţia lui, Eva Braun, s-au sinucis în bunkerul Führerului. În testamentul său, Hitler l-a desemnat pe Karl Dönitz ca succesor şi nou preşedinte al Reichului, iar pe Joseph Goebbels l-a numit cancelar al Reichului. Goebbels s-a sinucis însă pe 1 mai 1945, lăsându-i lui Dönitz toată responsabilitatea negocierii capitulării. Dönitz l-a rugat pe Ludwig von Krosigk să accepte funcţia de cancelar al Reichului, dar acesta a acceptat numai cu condiţia ca titulatura funcţiei lui să fie aceea de prim-ministru al guvernului.

Pe 1 mai, generalul SS Karl Wolff şi comandantul Armatei a 10-a germane, Heinrich von Vietighoff, au semnat cu Aliaţii occidentali, după negocieri îndelungate, secrete şi neautorizate (care au fost considerate de Uniunea Sovietică o tentativă de semnare a unei păci separate) o înţelegere de capitulare necondiţionată a forţelor germane din Italia, fapt petrecut la 2 mai.

Tot la 2 mai s-a încheiat bătălia Berlinului. Generalul de artilerie Helmuth Weidling, comandantul Zonei defensive a Berlinului, a predat în mod necondiţionat capitala generalului Armatei Roşii, Vasili Ciuikov. În aceeaşi zi, comandanţii Grupului de Armate Vistula, Kurt von Tipperskirsh şi Hasso von Manteuffel s-au predat alături de subordonaţii lor Aliaţilor occidentali.

Pe 4 mai 1945, feldmareşalul britanic Bernard Law Montgomery a primit din partea amiralului Hans-Georg von Friedeburg predarea necondiţionată a trupelor germane din Olanda, nord-vestul Germaniei, inclusiv din Insulele Frisiane şi Heligoland şi alte insule, din Schleswig-Holstein şi din Danemarca, inclusiv a tuturor vaselor maritime din aceste zone. Cum amiralul Karl Dönitz era şi comandantul operaţional al unora dintre aceste forţe, capitularea acestora a fost considerată un semnal al faptului că războiul s-a încheiat în Europa.

Pe 5 mai, Dönitz a ordonat tuturor submarinelor germane să înceteze operaţiunile militare şi să se întoarcă la bazele lor. În aceeaşi zi generalul Hermann Foetsch a capitulat cu toate forţele dintre munţii Boemiei şi râul Inn în faţa generalului Jacob L.Devers, comandantul Grupului al 6-lea de armate americane. Tot atunci, generalul Johannes Blaskowitz, comandantul trupelor germane din Olanda s-a predat generalului canadian Charles Foulkes în prezenţa prinţului Bernhard, comandantul Forţelor militare olandeze din interior.

În Dresda, gaulaiterul Martin Mutschmann a făcut cunoscut că pe frontul de răsărit urma să fie lansată o ofensivă de proporţii. Doar două zile mai târziu, Mutsmann a fost luat prizonier de trupele sovietice în timp ce încerca să fugă din faţa înaintării Armatei Roşii. Pe 6 mai, generalul Hermann Niehoff, comandantul oraşului fortificat Breslau s-a predat sovieticilor, iar generalul Alfred Jodl a ajuns la Reims şi, în conformitate cu ordinele primite de la Dönitz, a anunţat intenţia germanilor de a capitula în faţa Aliaţilor occidentali. Era aceeaşi iniţiativă pe care o prezentase mai devreme şi von Friedeburg lui Montgomery, dar Dwight D.Eisenhower a ameninţat că va refuza orice negociere, fiind dispus să accepte doar o capitulare necondiţionată. Eisenhower i-a spus explicit lui Jodl că va ordona forţelor americano-engleze să-i împingă pe germani către răsărit pentru a-i obliga să se predea sovieticilor. Jodl l-a informat pe Dönitz, care se afla la Flensburg. Acesta a acceptat inevitabilul puţin după miezul nopţii şi i-a transmis lui Jodl autorizaţia privind capitularea totală şi necondiţionată.

Primul act al capitulării a fost semnat la Reims, Franţa, la ora 02:41 a zilei de 7 mai 1945. Singurul reprezentant al Uniunii Sovietice de la Cartierul General Aliat de la Rheims a fost generalul Ivan Sukoparov, ofiţerul de legătură al Armatei Roşii cu Aliaţii occidentali. Sarcinile şi autoritatea generalului Sukoparov nu erau prea clare şi el nu a avut la dispoziţie mijloacele necesare pentru a lua legătura cu Kremlinul. Cu toate acestea, şi-a permis să rişte să semneze din partea URSS. Generalul sovietic a făcut o notă conform căreia actul capitulării putea fi înlocuit cu unul nou în viitor. El considera că Germania trebuia să capituleze doar în faţa împuternicitului comandantului suprem al Armatei Roşii şi a insistat ca actul de la Rheims să fie considerat doar unul preliminar, ceremonia finală a semnării actului urmând să se desfăşoare la Berlin, unde se afla cartierul general al mareşalului Gheorghi Jukov.

La Reims, ofiţerii germani au semnat documentul în faţa unei largi asistenţe, jurnalişti, fotografi, precum şi numeroşi ofiţeri aliaţi.

Al doilea act al capitulării a fost semnat la scurtă vreme după ora 0:00 a zilei de 8 mai 1945, într-o suburbie a Berlinului. Ceremonia semnării a avut loc într-o vilă din Karlshorst, unde se află în zilele noastre Muzeul Rus de război. Reprezentanţii URSS, Regatului Unit al Marii Britanii, Franţei şi SUA au sosit la scurtă vreme după miezul nopţii. După ce mareşalul Jukov a deschis ceremonia, reprezentanţii germani au semnat Actul final al capitulării necondiţionate a Germaniei, care a intrat în acţiune la ora 23:01, ora Europei Centrale. Uniunea Sovietică nu a fost de acord cu participarea reprezentanţilor Poloniei la ceremonia de semnare a capitulării.

La Berlin, actul capitulării necondiţionate a Germaniei a fost parafat de generalul feldmareşal Keitel, generalul Stumpf şi amiralul Friedeburg din partea Germaniei, mareşalul Jukov din partea Comandamentului suprem sovietic, mareşalul Arthur B.Tedder, din partea Comandamentului suprem britanic, generalul C.Spaatz, reprezentantul Comandamentului american şi generalul J. De Lattre de Tassigny, din partea Comandamentului francez.

După semnarea actului capitulării, Înaltul Comandament a emis ordine către toate forţele armate de sub comanda sa, cerându-le să înceteze toate operaţiunile, exact la ora 23:01, ora Europei Centrale a zilei de 8 mai 1945. Capitularea necondiţionată a tuturor forţelor germane punea astfel capăt războiului din Europa.  

Vestea capitulării necondiţionate a Germaniei a fost aflată în Occident pe 8 mai şi victoria a fost sărbătorită în mod spontan, aceasta fiind proclamată Ziua Victoriei. Cum vestea încetării luptelor în Europa a ajuns în Uniunea Sovietică în data de 9 mai, datorită diferenţei de fus orar, această zi a fost proclamată Ziua Victoriei.

Preşedintele american Harry S.Truman a anunţat la radio că forţele Germaniei naziste s-au predat şi că „steagurile libertăţii acoperă întreaga Europă”. Primul ministru britanic Winston Churchill a anunţat şi el victoria şi că Europa sărbătoreşte înfrângerea Germaniei naziste. În urma anunţului, o mulţime uriaşă s-a adunat în faţa Palatului Buckingham din Londra şi a ovaţionat regele, regina şi membrii familiei regale care au ieşit la balcon.

Karl Dönitz a continuat să acţioneze ca şef al statului german, dar guvernul de la Flensburg (numit aşa pentru că funcţiona la Flensburg şi controla doar o mică zonă din jurul oraşului) nu a fost recunoscut de forţele aliate şi a fost dizolvat în momentul în care membrii lui au fost arestaţi de forţele britanice, pe 23 mai 1945.

Aliaţii au descoperit că au o problemă, deoarece capitulaseră necondiţionat numai forţele germane armate, nu şi guvernul civil german. Aceasta a fost considerată o problemă foarte importantă, deoarece în anul 1918 capitulase doar guvernul civil imperial german, nu şi armata imperială germană. Acest fapt i-a permis lui Hitler să se folosească de mitul „înjunghierii pe la spate”. Aliaţii nu au dorit să rişte ca un viitor regim german ostil să se folosească de faptul că autorităţile civile nu semnalaseră nici un act de capitulare. În cele din urmă, puterile învingătoare au decis să nu recunoască guvernul lui Dönitz şi să semneze un document al celor patru puteri prin care se crea Comisia Aliată de Control.

Pe 5 iulie 1945, cele patru puteri au semnat un document la Berlin, iar situaţia de facto a devenit de jure. Acest fapt era în conformitate cu art.4 al primului act al capitulării semnat la Berlin. În perioada iulie-august 1945, liderii puterilor învingătoare au purtat discuţii la Conferinţa de la Postdam cu privire la formarea unui guvern postbelic, schimbările frontierelor interbelice, demilitarizarea şi reparaţiile de război ale Germaniei.

Capitularea necondiţionată a forţelor germane a fost semnată de generalul Alfred Jodl, din partea Înaltului Comandament al Wehrmachtului şi de reprezentantul noului preşedinte al Reichului, amiralul Karl Dönitz. Acest act al capitulării se aplica tuturor forţelor armate terestre, aeriene şi navale care se aflau atunci sub controlul Oberkommando der Wehrmacht. În ciuda faptului că marea majoritate a comandanţilor germani s-a supus ordinului de capitulare dat de OKW, au existat şi excepţii. Cea mai importantă forţă care a refuzat să capituleze a fost Grupul de Armate Centru de sub comanda mareşalului Ferdinand Schörner, care fusese promovat Comandant Suprem al Forţelor Armate (OKH) pe 30 aprilie prin testamentul lui Adolf Hitler.

La fel ca şi în cazul altor instituţii din Germania nazistă, controlul armatei era împărţit între OKW şi OKH. Până în 1945, OKW a controlat toate forţele germane de pe toate teatrele de luptă, cu excepţia celor de pe frontul de răsărit, care, până la sinuciderea lui Hitler, erau subordonate OKH-ului şi prin acesta, direct lui Hitler. Astfel, era neclar dacă Schörner se afla sau nu sub controlul OKW-ului pe 8 mai sau dacă era nevoie ca Dönitz ori von Krosigk puteau sau trebuiau să-i ordone lui Schörner să capituleze. Pe 8 mai, Schörner a părăsit postul său de comandă şi a fugit în Austria.

Armata a 2-a germană, condusă de Dietrich von Saucken, aflată la capetele de pod Heiligenbeil şi Danzig şi în delta Vistulei s-a predat pe 9 mai. Pe aceeaşi dată au capitulat şi forţele germane din insulele greceşti şi cele din St.Nazaire, La rochelle, Lorient şi La Pallice.

Uniunea Sovietică a organizat Ofensiva Praga, în timpul căreia o copleşitoare forţă sovietică a fost aruncată în luptă împotriva Grupului de Armate Centru, care a fost obligat să capituleze pe 11 mai. Trupele sovietice au intrat în Praga pe 12 mai. Pe 13 mai, Armata Roşie şi-a încetat acţiunile militare ofensive în Europa. Până la acea dată au fost eliminate toate punctele izolate de rezistenţă din Cehoslovacia.

Răscoala georgiană de pe insula Texel (5 aprilie – 20 mai 1945) a fost ultimul câmp de luptă al celui de-al doilea război mondial. Lupta s-a dus între batalionul de georgieni încadraţi în armata germană şi militarii Wehrmachtului care ocupau insula olandeză Texel.