„Când eul didactic a făcut loc celui poetic, am căutat „cuvântul ce cuminecă»”

Rodica Dragomir s-a născut în Satu Nou de Jos, Maramureş, la 22 martie, 1940, în familia învăţătorilor Costin Ioan şi Emilia, născută Botta, fiind, pe linie maternă, strănepoată a poeţilor Dan şi Emil Botta. A urmat clasele primare şi gimnaziale la Şcoala nr. 2 (azi, „Octavian Goga”) şi apoi Liceul „Gheorghe Şincai”.

Este licenţiată a Universităţii „Babeş –Bolyai”din Cluj-Napoca, Facultatea de Litere, secţia română pură, promoţia 1963. A lucrat în învăţământul liceal 34 de ani, 5 la liceul din Seini şi 29 de ani la Grupul şcolar „Gheorghe Lazăr” din Baia Mare. A fost profesor cu gradul didactic I şi, în anul 2006, i s-a acordat de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării „Diploma de excelenţă” pentru întreaga activitate în slujba şcolii, a educării şi pregătirii pentru viaţă a tinerilor.

Reporter: Când v-aţi descoperit înclinaţia spre poezie?

Rodica Dragomir: Din anul 2000, m-am dedicat unei noi activităţi. Am descoperit o înclinaţie, pe care nu o bănuiam, spre poezie. Nu am încercat înainte să abordez literatura în calitate de autor. Una este să predai literatură şi alta să scrii tu opere literare, harul didactic nu aduce după sine şi calitatea de scriitor. Anii de pensie mi-au adus libertatea şi timpul de a sta de vorbă cu mine însămi, dorinţa de a zăbovi în faţa unei pagini goale, cu răbdare şi sfială, pentru a-mi răscumpăra tăcerea vinovată. Pierdusem anii elanurilor, îndrăznelilor, viselor, trăirilor entuziasmate, căci poezia e legată mai mult de tinereţe, iar eu intram în acest tărâm al miracolelor, când mulţi îşi încheiau drumul în poezie.

Deşi profesia m-a avantajat oarecum, citisem şi predasem multă poezie elevilor, cunoşteam aspecte teoretice, ceea ce nu era de neglijat, totuşi m-au încercat destule îndoieli legate de valoarea celor ce scriam.

 

Rep.: Ce volume aţi tipărit, de la debut până acum?

R.D.: La început nu am scris cu gândul de a publica, dar, când s-au adunat totuşi poezii de un volum, am predat manuscrisul criticului literar Augustin Cozmuţa, care m-a sfătuit să-l public. Aşa a apărut primul meu volum „Noapte şi zi”, în 2001. Apoi au urmat altele: „La porţile timpului”, în 2003; „Lumea copilăriei”, în 2005 (versuri pentru copii); „Călcâiul lui Ahile”, 2006, „Ore fără memorie”, 2008; „Păstorind melci”, 2010, „...cu Pavel, pe drumul Damascului”, 2013, „Nomad prin lumină”, 2015, (antologie). Trei dintre acestea fiind premiate la Concursul „Cărţile anului” 2005, 2008, 2013 şi la alte concursuri.

 

Rep: Care au fost momentele care v-au determinat, după debut, să mergeţi mai departe?

R.D.: Volumul de debut a stârnit interesul publicului, a fost o surpriză şi o încurajare. Totuşi, nu aveam încă destulă încredere în mine, dar m-au îndemnat să continuu d-l Augustin Cozmuţa şi Ioan M. Mihai, critici literari băimăreni. Intervenţia cea mai puternică a venit din partea poetei Constanţa Buzea, căreia îi trimisesem la „România literară” un grupaj consistent de poeme şi care, în răspunsul publicat în revistă, scria, printre altele: „...îmi pare nespus de bine pentru rezervele de suflet proaspăt şi viu de care dispuneţi, pentru tinereţea în voinţă şi mijloace cu care abordaţi soarta cea nouă, cu obligaţiile ei, cu fascinaţia ei... Poeziile trimise trebuie că intră într-un nou volum, scris şi acesta cu o sete exemplară de frumos şi conştiincios, cum numai o doamnă hărăzită cu două tinereţi, sau mai bine zis cu o tinereţe neîntreruptă, de la un capăt la altul al existenţei, poate să trăiască”.

Apoi, de la volumul III, au început să vină şi premiile de la concursurile „Cărţile anului” şi primirea mea în Uniunea Scriitorilor din România, moment care a însemnat şi consacrarea mea ca poetă, fiind apoi prezentă şi într-o serie de volume  publicate de Filiala Cluj-Napoca a U.S.R. ca: „Promenada scriitorilor - almanah ilustrat”, 2012, „Scriitori ai Transilvaniei - dicţionar critic ilustrat”, 2014. „Lumina din cuvinte”, 2015, precum şi în alte antologii şi volume colective.

 

Rep: Ce vă inspiră, aveţi un timp anume, special când scrieţi?

R.D.: Ca orice scriitor,  mă inspir din viaţă (chiar şi căderea unei frunze, o picătură de ploaie, surâsul unui copil etc., pot fi punct de plecare), totul filtrat prin sensibilitatea mea creatoare. Genul liric – poezia - dă expresie sentimentelor şi gândurilor general-umane într-un mod personal şi toţi cei care gândesc şi simt ca poetul se vor regăsi, într-un fel sau altul, în trăirile lui. Nu am un timp anume, prestabilit, când scriu. Intervine inspiraţia, pe care o ai sau nu în acel moment. Uneori notez câte o imagine, o idee spontană, câte un vers sau mai multe, ori mă trezesc noaptea şi scriu câteva versuri, venite de nu ştiu unde, ca să nu le uit până în zori şi, uneori, sunt chiar bune şi pot fi folosite undeva. O discuţie, o lectură, o întâmplare, o călătorie un peisaj, o stare de spirit pot să aprindă scânteia.

Totuşi lucrez la închegarea unui text dimineaţa şi seara, când nu am pe nimeni în jur. Apoi recitesc poemele chiar şi cu voce tare, să aud cum curg, le cizelez, le mai schimb, le mai cern - muncă de laborator - în timp.

 

Rep: Cum vă puteţi caracteriza universul poetic?

R.D.: E greu să-ţi autodefineşti propria creaţie, aceasta este deja problema criticilor literari. Totuşi, ca metodă poetică, pot spune că nu am căutat să mă înregimentez într-un curent, nu am îmbrăţişat nici moda literară actuală, nici nu mi se potrivea structurii mele sufleteşti, am scris aşa cum am gândit şi simţit, cu multă sinceritate şi cu responsabilitatea ce o implică cuvântul scris. Totuşi, am încercat să îmbin tradiţia cu inovaţia, de aici şi diferenţele de la un volum la altul, trecând treptat de la versul clasic la cel liber, la un limbaj mai bogat metaforic, cu sensuri mai absconse, păstrând însă ca trăsături dominante lirismul, muzicalitatea şi temele general-umane.

Profesia de bază mi-am exercitat-o prin puterea „cuvântului ce zideşte”, modelând caractere şi deschizând uşi spre cunoaştere. Când eul didactic a făcut loc celui poetic, am căutat „cuvântul ce cuminecă”, prin care sondam lumea mea interioară, prin care-mi căutam sinele, poezia având rol de catharsis, de purificare, de împăcare cu sine şi cu lumea.

 

 

Aprecieri critice

 

„...Poeta Rodica Dragomir relevă o generoasă metaforizare de natură reflexiv-cognitivă...aduce o perspectivă senină a existenţei...cultivă o poezie luminiscentă... tip de interiorizare, spiritualizare, proiectată uneori pe dimensiuni cosmice.”

Valentin Chifor

 

„..Poezia doamnei Rodica Dragomir este de factură meditativă, dar nu în tonalităţi melancolice şi nici în rezonanţa lamentoului. E o poezie robustă, dramatică în fibra sa intimă.”

Constantin Cubleşan

 

„Cu fiecare volum nou, discursul liric al Rodicăi Dragomir e tot mai personal, vocea sa tot mai distinctă, confirmând un talent efervescent, bine temperat şi un suflu poetic de cursă lungă”

Ioan Pavel Azap

 

„Rodica Dragomir, membră USR, s-a apropiat de poezie, înfiorată de mireasma cuvintelor. Poeta vădeşte un suflu admirabil şi o dispoziţie imagistică remarcabilă. O imaginaţie activă, un lirism interior.”

Gheorghe Pârja

 

„Anii de pensie mi-au adus libertatea şi timpul de a sta de vorbă cu mine însămi, dorinţa de a zăbovi în faţa unei pagini goale, cu răbdare şi sfială, pentru a-mi răscumpăra tăcerea vinovată. Pierdusem anii elanurilor, îndrăznelilor, viselor, trăirilor entuziasmate, căci poezia e legată mai mult de tinereţe, iar eu intram în acest tărâm al miracolelor când mulţi îşi încheiau drumul în poezie”.

Rodica Dragomir