Calea, Adevărul şi Viaţa. Vindecarea sufletească

În viața noastră de zi cu zi ne îngrijim mai mult de vindecarea și sănătatea trupească, neglijând adeseori boala și vindecarea su­fle­tească. Dacă în ceea ce pri­vește vindecarea trupească putem să cunoaștem cu aproximație cam cât timp ne ia vindecarea în urma tratamentului ținut, atunci când vorbim despre vindecarea sufle­tească este greu să stabilești un timp precis, fiind firesc să ne punem întrebarea: de cât timp este nevoie pentru vindecarea sufletului?

Vindecarea sufletului are legătură cu lucrarea de mântuire. Toată lucrarea de mântuire vine prin conştientizarea propriei căderi, prin smerenie şi recunoaşterea nevredniciei primirii unor daruri duhovniceşti înalte, prin purtarea cu răbdare a propriei cruci şi prin răbdare în aşteptarea semnelor de vindecare. Ultima precizare este foarte importantă - lipsa grabei! Aici mulţi se împiedică: toţi ne grăbim, dorim să vedem roadele eforturilor proprii foarte curând. Dorim să obținem eficiență maximă cu efort minim. Pentru mica pocăinţă aşteptăm imediat o mare milă şi, plângând pentru sine, ne considerăm deja curăţaţi şi înălbiţi, aşteptăm apariţia îngerilor şi a semnelor bunăvoinţei dumnezeieşti deosebite faţă de noi, de parcă am fi vrednici de multe daruri ale Duhului. De aici provin și desele înşelări.
Cu totul altceva ne învaţă expe­rienţa nevoitorilor creștini. Se vede bine din viețile și nevoințele sfinților cât de grea, de neîn­treruptă, cât de dificilă este această cale de curăţire a sufletului, chiar şi în cele mai potrivite condiţii pentru vindecare din mănăstiri şi pustiuri. Oare munţii sălbatici, văgăunile nelocuite de oameni, pădurile dese în care s-au nevoit mulţi Părinţi, lipsa oricărei comunicări cu lumea, postul strict, rugăciunea neîn­cetată pe fondul credinţei profunde şi al neclintitei nădejdi în Dumnezeu, plânsul permanent pentru sine şi alte nevoinţe înalte ale nevoitorilor, oare acestea nu sunt cele mai puternice mijloace împotriva rădăcinilor adânci ale păcatului? Ar trebui ca omul care a îmbră­ţişat un astfel de mod de viaţă să se curăţească în scurt timp complet de toate patimile sale, chiar să uite de existenţa păcatului. Dar nu este aşa. Ani în şir au fost petrecuţi de sfinţi într-o luptă încordată cu demonii patimilor, care se instalau în inimile lor.

„Până la sfârşitul omului, pati­mile păstrează capacitatea de a se redeştepta în el, şi acestuia nu-i este cunoscut când şi ce patimă se va deştepta: din această cauză el, atât timp cât respiră, nu trebuie să lase cercetarea de veghe a inimii sale; trebuie neîncetat să plângă către Dumnezeu, implorându-I ajutorul şi miluirea”, spunea Ava Isaia.
Aşadar, vedem că patimile nu se dezrădăcinează grabnic. Dar este important să remarcăm şi faptul că nu ne este de folos să primim grabnică izbăvire de ele. Desigur, Dumnezeu poate într-o clipă să ne cureţe de toate neputinţele noastre, dar îi este mai plăcută smerenia noastră, starea noastră de pocăinţă în rugăciune, iar grabnica eliberare de boli ar trezi în noi dispoziţia sufletească mân­dră, mulţumită de sine, linişti­toare, lipsită de acţiune.

Aceasta este învăţătura ortodoxă. Nu să căutăm linişte, nici elibe­rare grabnică de tot ce este dureros şi împovărător, să nu dorim cu­răţirea grabnică de toate patimile, ci doar acea inimă zdrobită şi smerită, pe care Dumnezeu „nu o va urgisi” şi care Îi este plăcută Dumnezeului nostru, în faţa sfinţeniei Căruia toată „curăţia” noastră este nimic.