Calea, Adevărul și Viața. Viața – cel mai mare dar al lui Dumnezeu

Suntem noi conștienți de acest adevăr? Realizăm că fiecare suflare de viață ni se datorează Lui? Și nu oricum. Ci avem o existență ce a fost creată „după chipul și asemănarea Lui”. Ori dacă Dumnezeu există prin Sine, neavând început sau sfârșit, înseamnă că noi cei creați după chipul Său, trebuie să fim veșnici, chiar dacă datorită căderii în păcat trecem, prin moarte, din lumea pământească în veșnicie.
Mai știm că Dumnezeu ne-a creat din iubire, virtute care trebuie să se ma­nifeste și între oameni. De aceea, nici o ființă nu poate trăi solitar. Depinde direct sau indirect de existența unei multitudini de relații cu alte ființe. Este, deci, în interesul său ca viața acestora să fie respectată, întrucât viața mea depinde de cea a altor semeni și, pentru a supraviețui, sunt obligat să respect propria lor viață.
O conduită rațională și creștinească, pe care ne place să credem că o avem, ar trebui să aibă cu totul alte consecințe pentru viață.
Însă, trăim într-o lume a paradoxu­rilor, în care rațiunea este sfidată la fiecare pas. Există încă un aer de superioritate al țărilor mari și bogate față de țările mici și sărace; există încă un dispreț al oamenilor bogați față de cei săraci, iar răspunsul la dispreț nu poate fi decât ura. Există oameni, ba chiar și instituții menite să întrețină această discordie, din interese absolut meschine.

Apoi, trăim vremuri când dacă dintr-o eroare medicală moare un om, o întreagă lume se revoltă și este normal să fie așa. Însă, când mii de oameni sănătoși sunt uciși printr-o simplă apăsare de buton comandat de un ins insensibil la viețile pe care le spulberă, faptul este trecut doar la știrile zilei. Nimeni nu protestează. Stăpânii au dreptul!
Paradoxul continuă și la minți mai luminate. Mii de cercetători sunt angajați în cursa pentru viață, pentru găsirea unor soluții medicale la boli care fac încă multe victime în lumea modernă. Dar, în același timp, alți „cercetători” cheltuie sume și mai mari pentru a găsi mijloace noi, mai sofisticate pentru a ucide cât mai mulți oameni sănătoși și a spulbera localități întregi.
Cu toții știm asta, dar acceptăm se­nin. Ni se pare normal. Nimeni nu ne provoacă pentru vreun miting de pro­test. Rațiunea încă doarme. Să nu o tulburăm cu astfel de lucruri!
Se vorbește de poluare. Bunele intenții se opresc de cele mai multe ori la declarații. Între timp, vremea a luat-o razna, apele continuă să fie otrăvite, pădurile să fie doborâte irațional, lăsând în urmă piatră și uscăciune. Interesele financiare și de alt ordin sunt mai mari decât sănă­tatea vieții oamenilor, decât nevoia de oxigen, decât protecția față de diverse forme de radiații, decât modificarea climei pe Terra.
Cât despre poluarea morală ce să mai vorbim? La orice sursă de informație am apela, suntem permanent invadați de știri despre dezastre, crime, acci­den­te, tragedii, violuri. Tinere nematurizate ne dau lecții despre viața „adevărată”, iar drogurile ne stau la dispoziție.
Groaza ne este strecurată în ființă prin filme, cărți, prin simpla ieșire în stradă. Urâtul ne invadează de peste tot, ne pătrunde în casă, în suflet și ne urează bun venit în mileniul trei.
Oare care poate fi starea lui Dumne­zeu când vede cum apreciem și cum avem grijă de darul pe care ni l-a dat?