Calea, Adevărul şi Viaţa / Veniţi de luaţi lumină!

Cu toate că cel mai cunoscut salut de la sărbătoarea Învierii Domnului este „Hristos a înviat!”, totuşi, nu cu această salutare se deschide praznicul Sfintelor Paşti.
Cu puţin timp înainte de miezul nopţii, toate luminile din biserică se sting şi, câteva momente, totul rămâne cufundat în tăcere şi întuneric, ca în haosul primordial – cel de dinainte de facerea lumii -, când Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor şi aştepta cea dintâi poruncă a Creatorului: „Să fie lumină!”. Nimic nu luceşte în biserică, în afară de flacăra plăpândă a unei candele din Sfântul Altar, pe Sfânta Masă. La rândul ei, Sfânta Masă este aşternută cu Sfântul Epitaf – cel în faţa căruia s-a cântat Prohodul Domnului vineri seara, care a fost purtat împrejurul bisericii şi care nu este altceva decât simbolul mormântului lui Hristos -, în timp ce mărunta flacără a candelei simbolizează lumina Învierii Sale. La ora zero, preotul aprin­de din ea o făclie, iese în uşile împă­răteşti şi cheamă cu voce înaltă: „Veniţi de luaţi lumină!”.
Fiecare credincios venit la Înviere are în mână o lumânare. Cei ce sunt mai aproape de preot şi le aprind din făclia acestuia; cei mai de departe şi le aprind de la cei mai apropiaţi, şi tot aşa, din om în om, până la marginile mulţimii de credincioşi. În doar câteva clipe, întune­ricul se risipeşte, iar mulţimea de cre­dincioşi devine o mare de lumină. Totul porneşte de la minuscula flacără a candelei din altar, totul se alcătuieşte ca o prefigurare a Împărăţiei lui Dumnezeu, după cum o cunoaştem din parabola grăuntelui de muştar (Matei 13, 31-32).
Prin toate aceste realităţi ce se petrec, oare nu sunt Paştile o sărbătoare, prin excelenţă, a Luminii şi luminilor?
Dacă Dumnezeu este lumină şi viaţă, atunci şi Fiul Său, Cel de o fiinţă cu El, este tot lumină şi viaţă. Sfântul Evan­ghelist Ioan ne spune despre Dumnezeu – Cuvântul: „Viaţa era într-Însul, şi viaţa era lumina oamenilor, şi lumina întru întuneric luminează, şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 4-5). În mijlocul acestui întuneric universal a venit Dom­nul Hristos ca Mântuitor al universului.
El Însuşi avea să spună despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii!”. Tot El le spune ucenicilor care crezuseră în El: „Voi sunteţi lumina lumii; […] aşa să lumi­neze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei, văzând faptele voastre cele bune, să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 14-16). Acest pri­vilegiu n-a fost rezervat doar Sfinţilor Apostoli, ci această părtăşie ne-a fost hărăzită şi nouă, clericilor şi mirenilor. Astfel, lumina nu mai este doar mediul spiritual al devenirii omului, ci parte intimă din însăşi alcătuirea lui fiinţială. Eşti tu însuţi lumină din lumină pentru ca, la rândul tău, să-i luminezi pe alţii. Iată nepreţuitul dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu prin Iisus Hristos!

Darul acesta îl simţim mai puternic la sărbătoarea Sfintelor Paşti, când fiecare dintre noi îşi aprinde lumina de la vecin ca, la rândul său, să i-o ofere celui de lângă el. În această superbă revărsare de lumină se ascultă cântarea care ne îndeamnă „să ne curăţim simţirile” spre a-L vedea pe Hristos cu neapropiata lu­mină a Învierii, pentru a alunga din noi orice roadă a întunericului şi să ne îm­po­dobim cu tot ceea ce este roadă a luminii: credinţa, nădejdea, iubirea, răbdarea, bunătatea, fapta cea bună.