Calea, Adevărul şi Viaţa. Vameșul și fariseul

Pilda vameșului și a fariseului este un text al Noului Testament, vechi și arhicunoscut. Însuși Iisus Hristos a făcut din cei doi, vameșul și fariseul, două categorii simbolizând, cel dintâi, categoria păcătosului smerit și a smereniei, cel de-al doilea, categoria dreptului mândru și a fățărniciei.
Mântuitorul Hristos l-a apreciat pe cel dintâi, nu pentru că era păcătos, ci pentru că s-a smerit, pentru că și-a recunoscut vinovăția, pentru că a cerut milostivirea lui Dumnezeu. Pentru că nu s-a îndreptățit și pentru că i-a spus lui Dumnezeu adevărul despre sine. De aceea, Hristos ni-l recomandă pe acesta drept exemplu.
Dar era oare celălalt chiar opusul vameșului? Bineînțeles că nu. El era cu adevărat drept și îi spunea lui Dumnezeu adevărul despre sine. Nu mințea. Tot ceea ce spunea că a făcut, făcuse. Chiar și când spunea că „nu era ca vameșul”, nici atunci nu min­țea. Și atunci ce anume nu i-a plăcut lui Hristos din rugăciunea fariseului?
S-ar putea spune că era orgolios și își atribuia lui toată dreptatea, dar nu pare să fi fost așa, pentru că și-a început rugăciunea cu cuvântul „mulțu­mesc”, deci îl făcea pe Dumnezeu părtaș la izbânzile sale morale, chiar așa cum și trebuie să facă cei care se consideră învingători în lupta pentru virtute.
Tâlcuirea este alta: lui Hristos nu i-a plăcut cum s-a purtat fariseul cu vameșul. Fariseul s-a făcut judecă­torul vameșului, comparându-se cu el și, judecându-l, a fost mai aspru chiar decât Dumnezeu.
Din această realitate ne putem întreba și noi: Oare, cine scapă de astfel de comparații? Care dintre noi nu se uită în stânga și în dreapta, comparându-se cu altul și bucurându-se că el este altfel sau, în cel mai fericit caz, compă­timind fățarnic cu cei păcătoși?

Tradiția creștină ne îndeamnă să pri­vim împrejurul nostru și să reali­zăm că dacă cineva cade singur, nimeni nu se ridică singur. Așadar, cheia
s-ar putea afla aici: Nu trebuie doar să privim și să trecem mai departe, ca preotul și levitul din para­bola Sama­rineanului milostiv, ci să ne oprim, să punem mâna și să-l ajutăm pe cel căzut. Fariseul nostru virtuos n-a făcut nimic pentru vameșul păcătos. L-a lăsat unde era, bucuros că el nu era ca dânsul.
Cel drept trebuie să se păzească să nu se bucure de căderea altora, nici să fie indiferent și nici să-i părăsească dacă au căzut. Orice soldat căzut împuținează șansa de victorie a celor rămași să lupte mai departe. Tot așa este și în războiul duhovnicesc. Cu fiecare căzut se fărâmițează bucuria biruinței totale a Binelui.

Cine poate fi bucuros numai pentru sine, când își știe frații căzuți sau în eroare? Mai ales că eroarea are mai multe fețe, putându-se vorbi aici des­pre eroarea de orientare, eroarea morală, adică păcatul, sau eroarea de credință, adică erezia sau schisma.
Să medităm dacă nu cumva parabola Vameșului și a Fariseului este astfel aplicabilă și în viața noastră.