Calea, Adevărul şi Viaţa / Unire şi credinţă

De-a lungul veacurilor, noi românii am avut parte de o istorie zbuciumată. Ne-a dăruit Dumnezeu o ţară frumoasă şi bogată, însă, tocmai de aceea, a fost mereu râvnită de străini, care au venit de prin alte părţi şi s-au aşezat împrejurul nostru. Ne-am născut ca popor român din daci şi din romani, primind dintru început religia creştină ortodoxă. Prin părţile Dobrogei a predicat creştinismul Sf. Apostol Andrei, ucenic al Mântuito­rului Iisus Hristos. De aceea, suntem singurul popor din lume care poate afirma: noi
ne-am născut ca popor şi creştin în acelaşi timp, formându-ne astfel cu o mie de ani înaintea tuturor vecinilor noştri.
În primul mileniu au trecut peste pămân­tul nostru o mulţime de popoare barbare. Marele poet român Mihai Eminescu spunea într-o poezie: „Vin şi hunii, vin şi goţii/ Vin potop, potop cu toţii!”.
Am fost însă un popor puternic şi credincios în Dumnezeu. Tuturor le-am rezistat. Ei au venit, au încercat să ne dezna­ţionalizeze şi să ne stăpânească, dar n-au reuşit. La nevoie, strămoşii noştri s-au retras în munţi şi mereu au supravieţuit, până când năvălitorii au plecat mai departe, în Europa. Un proverb românesc spune: apa trece, pietrele rămân! Iar noi am fost pietrele.
Am avut multe de suferit. Când din partea tătarilor, când din partea turcilor, când din partea ungurilor, dar tuturor
le-am rezistat. Iar, când ne-am putut organiza ca state româneşti, la începutul mileniului al doilea, am putut constata că pe tot întinsul pământului pe care ni l-a dat Dumnezeu, chiar dacă la început am fost organizaţi în mai multe state, cum era obiceiul vremii, toţi românii, ori pe unde erau, aveau două lucruri în comun: limba română şi credinţa ortodoxă. Cu acestea am traversat o lungă istorie şi
ne-am păstrat unitatea naţională.
A venit apoi vremea ca această unitate să capete şi o formă statală unitară, când toate provinciile româneşti s-au unit şi au alcătuit România Mare, înfăptuire care anul acesta împlineşte 100 de ani. În martie s-a unit cu ţara, Basarabia, în noiembrie s-a unit cu Bucovina, iar la 1 decembrie 1918 s-a unit cu Ardealul.
Credinţa ortodoxă i-a ţinut uniţi în cuget şi în simţiri pe toţi românii. S-au închinat la fel. Şi-au iubit trecutul. Au avut dom­nitori mari şi plini de credinţă în Dum­ne­zeu, ctitori de biserici şi de mănăstiri, iubitori de carte, de tradiţii şi de obiceiuri strămoşeşti. Ştefan cel Mare şi Sfânt, Sf. Neagoe Ba­sarab, Matei Basarab, Sf. Constantin Brâncoveanu şi mulţi alţii au fost domnitori iubitori de Dumnezeu şi de neam.
Ţara este plină de ctitorii domneşti, de la Putna la Curtea de Argeş, de la Hurez la Sâmbăta de Sus, de la Neamţ la Căpria­na, din Basarabia noastră românească.

Credinţa şi limba ne-au ţinut uniţi întotdeauna. Şi ne vor ţine mereu aşa. L-am iubit pe Dumnezeu şi Dumnezeu ne-a iubit pe noi. Şi chiar dacă au fost moment când duşmanii ne-au dezbinat, întotdeauna tot noi am izbândit să ne refacem unitatea , deoarece am avut permanent în comun limba românească şi credinţa ortodoxă.
Pe acestea este bine să le iubim şi să le apărăm, pretutindeni şi permanent, iar Dumnezeul veşniciei şi al istoriei, Cel care a creat popoarele şi le-a dat în stă­pâ­nire pământul, va fi întotdeauna cu noi.