Calea, Adevărul și Viața / Trimiterea și Pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii

După ce am văzut cu puțin timp înainte, cu ochii credinței, pe Hristos Cel Înălțat de pe pământ cu trupul, acum urmează să vedem prin Duhul Sfânt, trimis de El ucenicilor, la ce slavă a ajuns, după ce S-a înălțat, și la ce vrednicie a ridicat firea noastră omenească pe care și-a asumat-o. Întrucât S-a înălțat acolo de unde S-a pogorât Duhul Sfânt pe care L-a trimis. De unde S-a pogorât Duhul Sfânt o arată Cel care spune prin profetul Ioil: „Se va odihni Duhul Meu peste tot trupul” (Ioil 2,28), despre care zice și David: „Vă trimite Duhul Său și se vor zidi și se va înnoi fața pământului” (Ps. 103,31).

Așadar, Hristos, fiind înălțat la cele mai de sus, a urcat la Tatăl și a ajuns la El, în sânul Lui, de unde este și Duhul Sfânt, arătat astfel părtaș și cu neamul omenesc după vrednicia fiecăruia, dar revărsându-Se din cer de la Tatăl, trimis de Fiul lui Dumnezeu, pentru că într-adevăr El Însuși L-a trimis. Aceasta nu înseamnă că, dacă este trimis de Tatăl și de Fiul, Duhul Sfânt nu ar fi de aceeași cinstire cu Ei, deoarece El nu este doar dintre cei trimiși, ci, deopotrivă, este părtaș cu cei care trimit și cu cei care împreună se sfătuiesc și binevoiesc. Când s-a împlinit cea de-a cincizecea zi de la Învierea Domnului Hristos, a cărei pomenire urmează să o săvârșim, după ce toți ucenicii s-au adunat împreună în același loc, „s-a făcut”, după cum spune Sfântul Evanghelist Luca, „fără veste un vuiet din cer, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei”. Acesta era vuietul despre care mai înainte a grăit Ana proorocița, când a trimis de la Samuel făgăduință că Domnul va urca la cer și de acolo va tuna: El Însuși va da putere și va întări puterea unșilor Săi. Același vuiet a fost propovăduit mai înainte și de vedenia profetului Ilie: „Iată, zice, adiere de vânt lin și acolo va fi Domnul” (III Regi 19,12), iar adierea vântului este răsunetul suflării. Or, răsunetul și adierea închipuie însăși Evanghelia lui Hristos, căci „ziua cea din urmă, în ziua cea mare a sărbătorii” – care este Cincizecimea – „a stat Iisus intre ei, după Sfântul Evanghelist Ioan, și a strigat zicând: dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea” (Ioan 7,37). Aceasta a spus-o despre Duhul Sfânt din care vor primi cei credincioși, însă și după Înviere a suflat asupra ucenicilor Săi și le-a zis: „Luați Duh Sfânt” (Ioan 20,22).

Duhul Sfânt, Cel Care a lucrat mai dinainte, vorbind prin gura profeților și binevestind cele viitoare, apoi a lucrat prin ucenicii care scoteau demoni și vindecau boli, Același Se arată tuturor, la Cincizecime, în proprie persoană, prin limbile de foc, iar peste ucenicii Mântuitorului a stat ca pe un tron, făcându-i instrumente ale puterii Sale. A fost văzut în chipul limbilor de foc „tocmai ca să se arate că este de aceeași ființă cu Dumnezeu-Cuvântul, căci nimic nu este mai înrudit cu cuvântul decât limba. Dar, în același timp, și pentru a arăta harul învățăturii; și, în sfârșit, pentru că învățătorul care Îl urmează pe Hristos are nevoie de o limbă plină de har. Dar pentru ce limbi de foc? Nu numai pentru a arăta deoființimea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt (căci foc este Dumnezeul nostru și foc care arde viclenia), ci și pentru îndoită lucrare a propovăduirii Apostolice: căci, în același timp, are puterea facerii de bine, dar și de a osândi; și așa cum sta în natura focului a lumina și a arde, la fel și cuvântul învățăturii lui Hristos îi luminează pe cei care îl ascultă și i se supun, iar pe cei necredincioși până la sfârșit îi dă focului și osândei veșnice. Dar nu se spune că au fost limbi de foc, ci că focul, pentru ca nu cumva să se creadă că focul acela era sensibil și material, dimpotrivă, trebuie să avem în minte arătarea Duhului Sfânt în chipul focului” (Sfântul Grigorie Palama – Omilii, vol. ÎI, Editura Anastasia, București 2000, pp. 50-51).

Astfel, revărsarea în lume a darului Duhului Sfânt este rodul preamăririi Mântuitorului prin Jertfa de pe Cruce, prin Înviere și prin Înălțarea la ceruri. Istoria lumii se împarte astfel în două epoci distincte: o epocă în care nu era (dat) Duhul; și epoca în care Duhul este dat și pe care o putem numi „epoca Duhului Sfânt”. Denumirea este sugestivă; însă ar fi greșit a socoti că Duhul Sfânt, pogorându-se la Cincizecime, ar lua locul lui Hristos. De fapt, „Duhul trebuie socotit totdeauna ca Duhul lui Hristos, deci nu trebuie văzut în niciun fel despărțit de Hristos. E falsa imagine a unui Hristos în cer și a Duhului în Biserică, pentru că nu ia în serios unitatea Persoanelor treimice” (Pr. prof. Dumitru Staniloae – Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. II, București 1978, p. 197).