Calea, Adevărul şi Viaţa. Trebuie să fie o judecată adevărată și absolută!

Societatea umană, în evoluția ei istorică, și-a alcătuit și își alcătuiește în permanență legi, care să-i asigure o anumită ordine și stabilitate, de­monstrându-se prin aceasta că omul este o ființă înzestrată cu un puternic simț justițiar.
Oricât de perfecționate ar dori omul să fie aceste legi, va exista mereu ceva care să-i scape capacității sale de cuprindere. Este suficient să ne referim doar la câteva din păcatele ce sunt sever sancționate de morala creș­tină: „necurăția, nerușinarea, ido­latria, vrăjitoria, dușmănia, cearta, gelozia, întărâtarea, gâlceava, dezbi­narea, erezia, invidia, beția și cele asemănătoare acestora” (Gal. 5, 19-21), care stau aproape la originea tuturor fărădelegilor, dar nu fac obiectul niciunei legi civile sau penale, ceea ce confirmă incapacitatea umană de a surprinde realitatea în toată complexitatea ei.
Pe de altă parte, ce te faci când tocmai omul promovează legi care nu au nimic comun cu bunul simț sau cu morala creștină (spre exemplu legife­rarea păcatului sodomiei). Dacă toate acestea ar rămâne nesancționate sau doar incomplet sancționate ar în­semna că omul este condamnat să zacă sub fatalitatea răului și să asiste neputincios la proliferarea lui, stare din care nimeni și nimic nu-l va putea izbăvi, iar o permanentizare a unei astfel de stări ar transforma existența umană într-un nonsens.
Singura care poate oferi soluția ieșirii dintr-o astfel de situație nefirească, conferind, totodată, nădejdea că existența noastră precum și universul, în care ne este rânduit să trăim, nu sunt rezultate ale hazardului, este credința creștină, din perspectiva căreia, omul și cosmosul sunt înțelese ca lucrări ale lui Dumnezeu. Mai mult, omul este în așa fel alcătuit, încât nu se poate regăsi, decât în măsura în care se păstrează orientat către acest țel de dincolo de sine.
Numai Dumnezeu, Cel ce este creatorul și pronietorul lumii, are capa­citatea să aprecieze cu justețe, atât viața fiecăruia dintre noi, cât și a societății umane în ansamblul ei, ceea ce omul nu va reuși niciodată să facă, datorită condiției sale creaturale. Ființa umană nu este o entitate în sine, ci parte dintr-un întreg, de care este condiționată, fapt care nu-i îngăduie să poată fi judecătorul propriei sale condiții.
Noi vom fi judecați, nu după criterii străine de condiția noastră, ci de Hristos Cel ce S-a făcut om asemenea nouă și a cunoscut ca nimeni altul condiția omenească. Nu vor fi criterii străine de universul uman și nici nu ni se va cere socoteală decât pentru lucruri despre care am fost în cunoștință de cauză, care ne-au stat în putință să le facem.
Un singur criteriu va conta – fapta, în fața căreia celelalte aspecte vor în­ceta, iar destinul în veșnicie va depinde de modul cum ne-am lucrat mântuirea aici și vom moșteni atâta parte de Cer, după cât ne-am ostenit pentru Cer în lumea aceasta.

Judecata va avea un caracter lăuntric, întrucât fiecare va fi capabil, atunci, să se vadă pe sine dinlăuntru și în nemijlocitele legături cu semenii, dar și în relația sa cu divinitatea. Iar prin Judecata finală se va adeveri dreptatea divină în toată măreția ei și se va înțelege faptul că răul nu este etern.