Calea, Adevărul şi Viaţa. Totuși, există o judecată dreaptă și absolută!

Societatea umană, în evoluția ei istorică, și-a alcătuit și își alcă­tuiește în permanență legi, care
să-i asigure o anumită ordine și stabilitate, demonstrându-se prin aceasta că omul este o ființă înzestrată cu un puternic simț justițiar.
Oricât ar dori omul ca aceste legi să fie perfecte, va exista mereu ceva care să-i scape capacității sale de cuprindere. Este suficient să ne referim doar la câteva din păcatele ce sunt sever sancționate de morala creștină: „necurăția, neruși­narea, idolatria, vrăjitoria, dușmănia, cearta, gelozia, întărâ­tarea, gâlceava, dezbinarea, ere­zia, invidia, beția și cele asemănătoare acestora” (Gal. 5, 19-21), care stau aproape la originea tuturor fărădelegilor, dar nu fac obiectul niciunei legi civile sau penale, ceea ce confirmă incapacitatea umană de a surprinde realitatea în toată complexitatea ei.

Pe de altă parte, ce te faci când tocmai omul promovează legi care nu au nimic comun cu bunul-simț sau cu morala creștină (spre exemplu, legiferarea păca­tului sodomiei). Dacă toate acestea ar rămâne nesancționate sau doar incomplet sancționate, ar însemna că omul este condamnat să zacă sub fatalitatea răului și să asiste neputincios la proliferarea lui, stare din care nimeni și nimic nu-l va putea izbăvi, iar o permanentizare a unei astfel de stări ar transforma existența umană într-un nonsens.
Singura care poate oferi soluția ieșirii dintr-o astfel de situație nefirească, conferind, totodată, nădejdea că existența noastră precum și universul, în care ne este rânduit să trăim, nu sunt rezultate ale hazardului, este credința creștină, din perspectiva căreia omul și cosmosul sunt înțelese ca lucrări ale lui Dumnezeu. Mai mult, omul este în așa fel alcătuit, încât nu se poate regăsi decât în măsura în care se păstrează orientat către acest țel de dincolo de sine.

Numai Dumnezeu, Cel care este creatorul și pronietorul lumii, are capacitatea să aprecieze cu justețe atât viața fiecăruia dintre noi, cât și a societății umane în ansamblul ei, ceea ce omul nu va reuși niciodată să facă, din cauza condiției sale creaturale. Ființa umană nu este o entitate în sine, ci parte dintr-un întreg, de care este condiționată, fapt care nu-i îngăduie să poată fi judecătorul propriei sale condiții.
Noi vom fi judecați nu după criterii străine de condiția noastră, ci de Hristos Cel ce S-a făcut om asemenea nouă și a cunoscut ca nimeni altul condiția omenească. Nu vor fi criterii străine de universul uman și nici nu ni se va cere socoteală decât pentru lucruri despre care am fost  în cunoștință de cauză, care ne-au stat în putință să le facem.
Un singur criteriu va conta – fapta, în fața căreia celelalte aspecte vor înceta, iar destinul în veșnicie va depinde de modul cum ne-am lucrat mântuirea aici și vom moșteni atâta parte de Cer, după cât ne-am ostenit pentru Cer în lumea aceasta.

Judecata va avea un caracter lăun­tric, întrucât fiecare va fi capabil, atunci, să se vadă pe sine din­lăuntru și în nemijlocitele legături cu semenii, dar și în relația sa cu divinitatea. Iar prin Judecata finală se va adeveri dreptatea divină în toată măreția ei și se va înțelege faptul că răul nu este etern.