Calea, Adevărul şi Viaţa / Toma credinciosul

Partea a doua a Evangheliei din Du­minica următoare Învierii Domnului cuprinde relatarea întâlnirii Mântui­torului Hristos cu Toma. De aceea, această Duminică este dedicată Sfântului Apostol Toma, cel intrat în mentalitatea comună ca Toma „ne­credinciosul”.
Este clar că n-a fost deloc intenţia Sfân­tului Ioan Evanghelistul să ni-l prezinte pe Toma ca necredincios. La arătarea dinainte a Mântuitorului înviat, ceilalţi apostoli au avut şi ei nevoie de dovezi ca să creadă că Acel care li se arată este într-adevăr Hristos. Lor le-a arătat mai întâi Dom­nul „mâinile şi coasta Sa” şi numai datorită acestei încre­dinţări „s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul” (Ioan 20, 20).
Toma n-a fost prezent la arătarea din Duminica Învierii şi nici n-a vrut să primească mărturia celorlalţi ucenici. El a pretins o experienţă perso­nală a întâlnirii cu Hristos Cel înviat, şi încă una foarte palpabilă: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în locul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). Expe­rienţa pe care o pretinde Toma este una di­rectă şi progresivă: să vadă, mai în­tâi, apoi să şi pipăie. Acest mod de
a-şi exprima pretenţia va determina calificarea sa de către Mântuitorul ca „ne­credincios”, un epitet cu care a şi intrat Toma în conştiinţa creşti­nă­tăţii.

La această reîntâlnire cu ucenicii, venirea lui Hristos se petrece la fel ca prima dată: El intră prin uşile încuiate şi se adresează ucenicilor cu „Pace vouă!”. În continuare, tot ceea ce urmează se petrece între Hristos şi Toma. „Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). Cuvintele lui Hristos apar ca o reluare exactă a celor prin care Toma îşi exprimase pretenţia la experienţa directă.
Evanghelia nu ne spune dacă Toma a răspuns invitaţiei de a pipăi rănile pe care Hristos i le arătase, însă ne spune că Toma n-a mai fost deloc ne­credincios, deoarece mărturisirea pe care a făcut-o el nu a fost o simplă declaraţie privind identitatea Celui Care i se arătase. Nu, cuvintele care au ţâşnit din inima lui Toma repre­zintă infinit mai mult decât o astfel de identificare. Ele au fost şi sunt o puternică mărturisire de credinţă: „Dom­nul meu şi Dumnezeul meu!”, ori o astfel de mărturisire nu este rodul vederii şi al pipăirii. Mărturisirea lui Toma dove­deşte că inima sa a fost atunci deplin şi definitiv străpunsă de harul credinţei.
„Nu fi necredincios, ci credincios!” – îl îndemnase Mântuitorul pe Toma. Şi iată că transformarea s-a petrecut. Toma necredinciosul devine, hotărât, Toma credinciosul, fapt dovedit prin activitatea sa de propovăduire a credinţei în Hristos până în părţile Indiei, unde Biserica Indiei se consideră până astăzi a fi rodul lucrării sale misionare.