Calea, Adevărul şi Viaţa. Taina Cununiei – Taina înnoirii lumii

Taina Cununiei este una dintre Tainele Bisericii în care se recen­trează pârghiile vieții. Se strâng toate energiile lumii, se adună ca într-un pântec de unde așteaptă să izbuc­nească, prin naștere, în afară, în cea mai unică și neobișnuită minune a lumii: ființa umană.
Așa cum se oficiază astăzi, Taina Cununiei riscă să devină un ritual particular, restrâns la rudele din familie sau un simplu obicei decorativ, care trebuie bifat (cât mai rapid) în ziua căsătoriei, eventual pentru a nu lipsi vreo piesă din montajul filmat. Dacă celelalte Taine ale Bisericii mai păstrează o anumită legătură cu Tai­na cea mare a Bisericii – cu Sfânta Euharistie – Taina Cununiei s-a izolat atât de mult de aceasta încât, ritualul ei, aproape că nici nu mai seamănă cu o Taină. Are toate „ingredientele” unei taine a Bisericii, dar îi lipsește finalitatea.
Taina Cununiei este Taina Iubirii, o taină care are putere să se regenereze din propria-i cenușă, tocmai pentru că este singura Taină numită „mare” (Efeseni. 5,32), fiind cât Taina întregii Biserici, cât Taina creației, iar limitele ei nu pot fi puse nici de religie, nici de confesiune, nici de vreun ritual anume. De altfel, pericolul de care aminteam tocmai de aici provine, din faptul că atunci când Biserica a numit căsătoria Taină a urmărit să promoveze nelimitele Tainei iubirii, iar unii vor să o reducă la un simplu ritual bisericesc. De aceea, una din soluţii, împotriva limitării ei, ar fi: înapoi cu căsătoria în Liturghie, în dependenţa ei de Sfânta Euharistie.
Prin căsătorie numărul este anulat. Unu şi cu unu încetează de a face doi, ei rămânând unul. Ei nu devin, ci rămân unul, adică îşi regăsesc şi îşi reconstituie adevărul lor iniţial, tainic. Marea taină este că Dumnezeu a făcut la începuturi doi dintr-unul şi că aceştia doi revin prin cununie unul singur. Fiind doi în dragoste, ei nu erau decât unul în esenţă, diferiţi, dar neseparaţi... Iată, dar, cât de important ar fi ca toţi cei care se cunună să ştie aceste lucruri.
O problemă foarte importantă în fa­milie (între bărbat și femeie) este „ascultarea”: soţii să asculte unul de altul, copiii să asculte de părinţi, cei tineri să asculte de cei bătrâni etc. Ascultarea era într-adevăr o virtute, pentru că edificiul traiului în doi era irepetabil, căsătoria era indisolubilă. Prin urmare, ascultarea nu era numai o virtute monahală. Sub înţelesul ei de „disciplină”, ea este tot atât de necesară în familie şi astăzi, ca şi în viaţa de obşte. Înţelegerea dintre soţi, în familie, presupune o „ascultare” reciprocă şi o disciplină care face din doi unul, realizând o simfonie per­fectă pe care am putea-o numi „duet”, adică, atunci când doi oameni se sincronizează în toate, ei sunt armonia, pentru aceasta e nevoie ca mai întâi să se asculte reciproc. Când nu e duet, e duel, e dizarmonie, e neascultare reciprocă. Ascultarea copiilor faţă de părinţi este de asemenea o virtute la care trebuie lucrat cu grijă multă. Se aseamănă, într-un fel, cu ascultarea monahilor. Muncile, în familia tradiţională, sunt comune, foloasele de asemenea, fiecare intrând firesc într-o disciplină care le creează drepturi, întotdeauna în avans cât sunt mici, dar apoi şi datori faţă de mica obşte familială. Îndatoririle casnice se împart între cei doi nu în mod egal, ci echitabil. Soţii se servesc şi se lasă serviţi unul de celălalt, nu după legile contabilităţii, ci după legile delicateţii umane. Prin urmare, putem spune că ascultarea este o disciplină, nu o opţiune, căci numai aşa se poate trăi în armonie.
La cele spuse mai sus se adaugă convingerea noastră creştinească prin care în Taina Căsătoriei cei doi tineri pun temelia unui nou altar, altarul vieţii de familie, mica lor biserică. La acest altar, ei înşişi vor trebui să oficieze, să slujească. Şi anume: slujba armoniei, a bunei înţelegeri, a iubirii autentice.