Calea, Adevărul și Viața / Tăcerea lui Dumnezeu este numai un aspect al surzeniei noastre

Dacă de obicei Mântuitorul Hristos răspundea neîntârziat și necondiționat, aplecându-se asupra durerilor și suferințelor oamenilor, unicul caz în Noul Testament în care Hristos procedează într-un mod cu totul aparte pentru noi este atitudinea Sa față de o femeie cananeancă, ale cărei rugăciuni au fost întâmpinate cu răceală și chiar cu vorbe de ocară. Cu siguranță că toate acestea: tăcerea rece și vorbele aruncate în fața cananeencei își au tâlcul lor ascuns și nu sunt altceva decât etapele unui examen sever, pe care femeia îl va trece exemplar, câștigându-și, prin dârzenia caracterului și puterea credinței, admirația Mântuitorului, învrednicind-o de privilegiul pe care nu L-a mai acordat nimănui: „fie ție după cum voiești!”.

Dacă ne analizăm cu atenție, există și în viața noastră momente de cumpănă, în care avem impresia că Dumnezeu S-a ferecat într-o deplină tăcere și refuză să mai răspundă la rugăciunile noastre. Putem striga către El, că răspunsul întârzie să vină. Dar, oare, tace cu adevărat Dumnezeu și întârzie să ne răspundă sau trebuie căutată în altă parte pricina acestei aparente „absențe” și a singurătății atât de împovărătoare, căreia s-ar părea că îi suntem condamnați? Nu este cumva vorba, mai degrabă, de o stare în care ne-am afundat și pe care, dacă nu o putem depăși, riscăm să nu mai putem auzi și nici să înțelegem răspunsul lui Dumnezeu? De obicei, suntem înclinați să punem totul în seama lui Dumnezeu, iar pe noi să ne despovăram de orice răspundere. Ba, mergem până acolo încât Îl acuzăm că, atunci când avem mai mare nevoie de ajutorul Lui, nu-L aflăm. Fără îndoială că una din cauzele care stau la baza dialogului ce refuză a începe și a întâlnirii ce nu se poate înfăptui este aceea că, de fapt, noi nu dorim o relație adevărată cu Dumnezeu. Nu avem nevoie de El, ci doar de ceva de la El. Am vrea ca El să ne dăruiască acel ceva care ne interesează, dar nu vrem ca El să se amestece în viață noastră. Nu-L dorim, întrucât prezența Lui nu ar face decât să ne stingherească. Apoi, nerăbdători și mereu sub presiunea lui „acum”, nu mai știm să lăsăm timp așteptării răspunsului, pentru că există și o știință a răspunsului, iar, din moment ce nu ni se dă ceea ce am cerut, considerăm că refuză să ne răspundă, negândindu-ne că logica și ordinea lucrurilor divine sunt cu totul altfel decât le percepem noi. Este posibilă, prin urmare, o relație nemijlocită cu Dumnezeu? Și, dacă da, cum putem să ne eliberăm de acești „idoli” pentru a avea acces la El? Și cum să comunicăm? Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Găsiți ușa inimii voastre și atunci veți descoperi că ea este ușa către Împărăția lui Dumnezeu”, arătându-ne că trebuie să coborâm întru adâncul din noi, dacă vrem să-L descoperim. Iar, ca să-L descoperi pe Dumnezeu, nu este suficient să cobori pur și simplu în propria realitate interioară, ci trebuie să treci dincolo de tine, să uiți de tine, dacă vrei să-ți cunoști interiorul, pentru a ajunge în acel loc tainic al ființei tale, unde întâlnirea este cu putință, acolo unde sălășluiește Cel neapropiat. Modalitatea cea mai potrivită prin care putem intra în comuniune cu Dumnezeu este rugăciunea, pe care cei mai mulți dintre noi o confundăm cu o simplă înșiruire de vorbe. Trebuie, însă, să avem nu numai știința vorbirii cu Dumnezeu, ci și pe aceea a ascultării de El, altfel riscăm să cădem în capcana vorbăriei deșarte, care nu este altceva decât o altă formă de surzenie spirituală. Prin Rugăciunea inimii îi putem vorbi lui Dumnezeu tăcând, în care, atunci când izbutești să depășești înșiruirea mecanică a cuvintelor și nebuloasa gândurilor, poți să îi vorbești lui Dumnezeu cu inima. La aceasta trebuie să adăugăm și ce înseamnă să taci, pentru a lăsa frumoasa șoaptă divină să adie și să te învăluie cu mireasma ei tainică. Pentru că lui Dumnezeu nu trebuie doar să Îi cerem, ci este necesar să ne oferim și răgazul să auzim și să ne străduim să-I înțelegem răspunsul. Altfel, mulțimea vorbelor, dimpreună cu agitația din afară, nu fac decât să ascundă lipsurile lăuntrice și deruta existențială în care ne complăcem, surzenia spirituală a ființei noastre, care constituie cauza principala a imposibilității de a comunica cu Dumnezeu.