Calea, Adevărul şi Viaţa / „Tăcerea” lui Dumnezeu

Există în viaţa noastră momente de cumpănă în care avem impresia că Dumnezeu S-a ferecat într-o desăvârşită tăcere şi refuză să mai răspundă la rugăciunile noastre. Strigăm către El, dar răspunsul întârzie să vină, iar cuvintele se dovedesc neputincioase, de parcă s-ar izbi de un zid impenetrabil şi rece.
Tace cu adevărat Dumnezeu şi întârzie să ne răspundă ori trebuie căutată în altă parte pricina acestei aparente absenţe şi a singurătăţii împovărătoare, căreia s-ar părea că îi suntem condamnaţi? Nu este vorba, cumva, mai degrabă, de un sentiment care ne copleşeşte şi de o stare în care ne-am afundat şi pe care, dacă nu o putem depăşi, riscăm să nu mai putem auzi şi nici să înţelegem răspunsul divin?
De multe ori suntem înclinaţi să punem totul în seama lui Dumnezeu, iar pe noi să ne despovărăm de orice răspundere, mergând până acolo încât Îl acuzăm că, atunci când avem mai mare nevoie de ajutorul Lui, nu-L aflăm. În orice caz,  suntem dispuşi să recurgem la tot felul de subterfugii şi artificii, în ce ne priveşte pe noi, fără să ne putem închipui măcar, că pricina acestei aparente tăceri ar putea să se afle, nicăieri altundeva, decât în noi înşine.

Fără îndoială că una din cauzele care stau la baza dialogului ce refuză să se înfiripe şi a întâlnirii ce nu se poate înfăptui este aceea că, de fapt, noi nu dorim o relaţie adevărată cu Dumnezeu. Nu avem nevoie de El, ci doar de ceva de la El. Am vrea să ne dăruiască acel ceva care ne interesează, dar nu vrem ca El să se amestece în viaţa noastră. Nu Îl do­rim, pentru că prezenţa Lui n-ar face decât să ne stingherească. Este ceva de genul „ne plac drepturile, dar nu şi îndatoririle”.
Există momente în viaţă când ne rugăm cu toată căldura pentru ceva sau cineva, suntem cu toată fiinţa topiţi în rugăciune şi, totuşi, la sfârşit avem senzaţia inconfortabilă a faptului că, Dumnezeu refuză să ne dea un semn. În astfel de situaţii, puterea şi căldura rugăciunii noastre sunt absorbite de preocuparea exclusivă  pentru acel ceva, şi prea puţin suntem interesaţi să-I auzim răspunsul. În realitate, nu Dumnezeu ne intere­sează, ci ceea ce dorim de la El, şi nu întru Dumnezeu stăm adunaţi cu întreaga noastră fiinţă, ci suntem cotropiţi de lucrul pe care îl dorim de la El. Or, în astfel de situaţii, nu Dumnezeu, ci noi suntem cei absenţi, iar cei care tac, tot noi suntem, pentru că între El şi noi s-a interpus un lucru care ne împiedică să i ne adresăm într-un mod adecvat.
O altă cauză care stă la baza „tăcerii” divine este şi aceea că, de multe ori, noi ne confecţionăm o anumită impresie despre El, cu alte cuvinte, încercăm să-L conceptualizăm şi, se ştie, conceptele creează false imagini despre Dumnezeu, îndepărtându-ne şi mai mult de ceea ce este El.