Calea, Adevărul şi Viaţa / „Stilul de viaţă” al Postului

Urmând slujbele liturgice, postind şi chiar rugându-ne periodic, nu epuizăm nevoinţele Postului. Sau, mai degrabă, pentru ca acestea să devină lucrătoare şi pline de sens, ele trebuie împletite cu întreaga noastră existenţă. Cu alte cuvinte, au nevoie de un „stil de viaţă” care să nu fie în contradicţie cu ele, care să nu ducă la o vieţuire scindată.

În trecut, în ţările ortodoxe, acest sprijin era dat de societatea însăşi: acesta reprezenta acel complex de datini, schimbări exterioare, legiuiri, ceremonii publice şi particulare. De-a lungul Postului, întreaga societate primea un anumit ritm de viaţă, anumite rânduieli, care continuau să-i ţină treji pe membrii acelei societăţi în perioada Postului. De exemplu, în perioada Postului nu se organizau petreceri, iar în vremurile mai vechi tribunalele îşi suspendau activitatea. Prin ele însele, acele lucruri exterioare erau în mod evident incapabile să forţeze omul spre pocăinţă sau către o viaţă religioasă mai activă, însă, creau o anumită atmosferă – un fel de climat de post – în care ostenelile individuale erau încurajate. Fiind slabi, avem nevoie de aduceri aminte exterioare, de simboluri şi de semne.

Astăzi, chiar dacă trăim într-o aşa-numită societate ortodoxă este foarte greu să poţi crea un „climat” de post la nivel social. Cu post sau fără post, lumea dimprejurul nostru, a cărei parte integrantă suntem, se schimbă. Prin urmare, aceasta cere din partea noastră un nou efort de reconsiderare a relaţiei religioase necesare între „cei din afară” şi „cei dinăuntru”. Drama religioasă a secularizării este aceea care ne împinge către o adevărată „schizofrenie” religioasă, divizând viaţa noastră în două părţi – cea religioasă şi cea seculară – care sunt din ce în ce mai puţin relaţionate. Astfel, este necesar un efort duhovnicesc pentru a transpune în practică moştenirile şi datinile tradiţionale care reprezintă tocmai mijloacele nevoinţei noastre. Într-o manieră experimentală, această nevoinţă poate fi apreciată în termenii vieţuirii acasă şi afară din casă.

În viziunea ortodoxă asupra lumii, familia constituie prima şi cea mai importantă zonă a vieţii creştine, de aplicare a principiilor creştine în existenţa de zi cu zi. Nu şcoala, nici chiar Biserica, ci căminul, adevăratul stil şi spirit al vieţii de familie, este acela care modelează viziunea noastră fundamentală asupra lumii, care modelează în noi o orientare esenţială de care, multă vreme, poate că nici nu suntem conştienţi, dar care va deveni în cele din urmă un element hotărâtor. Importantul efort al educaţiei religioase ce se face astăzi în şcoli va avea o semnificaţie minoră dacă nu va fi înrădăcinat în viaţa căminului, în viaţa familiei.