Calea, Adevărul şi Viaţa / Ştiinţă şi/sau credinţă

 În zilele noastre tot mai multe voci se întreabă: în ce măsură îşi mai justifică religia raţiunea de a fi şi dacă mai este ea agreată într-o lume tot mai evident do­minată de ştiinţă. Nu cumva a ajuns religia ceva perimat, la care ar trebui să renunţăm definitiv? S-a făcut chiar afir­maţia că adevărata religie a secolului 21 va fi ştiinţa, iar sacerdoţii ei, savanţii.
În pofida unor astfel de afirmaţii, care ascund în ele şi o mare doză de ma­li­ţi­ozitate la adresa religiei, se impune totuşi o apreciere obiectivă şi corectă a raportului în care se află ştiinţa şi religia. Sunt ele cu adevărat incompatibile sau într-un divorţ pe care secolul 20 n-a făcut decât să îl accentueze şi mai mult, sau dimpotrivă, ele sunt căi, fiecare cu specificul său, prin care omul poate accede spre adevăr?
Dacă, de pildă, luăm atât de incitanta problemă a începutului, a modului în care a fost posibilă apariţia cosmosului şi a vieţii, aproape toate religiile (Budismul, Taois­mul, Iudaismul, etc.), dincolo de diferen­ţierile de ordin exterior care le separă, afir­mă fără echivoc faptul că apariţia cosmosului, a materiei şi a vieţii, sunt opera unei Fiinţe spirituale absolute, care există prin Sine însăşi, dincolo de timp şi spaţiu, şi care are capacitatea de a interveni asupra acestora creându-le şi modelându-le, precum şi faptul că misterul vieţii nu se află în sine, ci o transcende, toate acestea obligându-ne în consecinţă să recunoaştem existenţa unei surse primordiale generatoare a vieţii.
Cel mai limpede şi cel mai răspicat se pro­nunţă în această privinţă creştinismul, aşezând la originea cosmosului şi a vieţii Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 1,1).
Prin mijloace specifice, urmându-şi calea proprie, ştiinţa a ajuns şi ea la concluzii asemănătoare.
Unul dintre cei mai mari gânditori ai antichităţii şi ai lumii, Aristotel, afirmă existenţa lui Dumnezeu, dar pe calea ştiinţei şi a deducţiilor logice: „Dacă orice se mişcă şi este la rândul lui mişcat de ceva, primul termen al seriei trebuie să fie principiul mişcării, primul motor imobil, cel care mişcă totul, el fiind imobil”. Pentru Aristotel, primul motor este „gândirea care gândeşte gândirea”, în care există energii imense, care provoacă întreaga mişcare şi dă viaţă universului.
La aceleaşi concluzii au ajuns şi câţiva dintre exponenţii de frunte ai ştiinţei contemporane. Einstein aşeza la baza universului energia, iar concluzia unanimă a cerce­tătorilor dintr-un domeniu de ultimă actua­litate al fizicii moderne, sub-cuantica, este mai mult decât surprinzătoare: „conştiinţa este esenţa universului, nu numai a lumii vii ci, şi a celei fizice”.
Aşadar, la chestiunea pusă în discuţie, dacă ştiinţa contravine religiei, sau ele converg în scopurile lor, chiar dacă sunt diferite sub aspect formal, credem că în fond atât ştiinţa, cât şi religia nu sunt decât două căi diferite, fără să fie nicidecum incompatibile, prin care omul poate accede spre misterul ultim al universului, precum şi al lui însuşi: Dumnezeu.