Calea, Adevărul şi Viaţa / Singurătatea din spitale

Săptămâna trecută vorbeam despre sin­gurătatea omului în general, despre acea singurătate care vine prin îndepărtarea noastră de Dumnezeu, atunci când săvâr­şim păcate. Există, însă, o singurătate care nu se datorează exclusiv nouă, este una pe care nu ni-o dorim. Este acea singurătate care îi încearcă pe oameni când ajung pe patul de spital.
Singurătatea este una din suferinţele cumplite, pe care o resimt în special cei care suferă de boli cronice avansate, pe care o resimt mai ales cei care se află în secţiile de oncologie, cei cărora li s-a pus ca diagnostic cancerul.
Nu este greu să constatăm adevărul asupra singurătăţii pe care o resimt bolnavii din spitale: în numai câteva clipe, pe un bolnav îl ia salvarea de acasă, din mijlocul familiei, şi îl strămută brusc într-un alt univers, într-o altă cameră, cu o altă fe­reastră, cu o altă privelişte (dacă ea exis­tă), cu alţi oameni, cu alt limbaj, într-un corp medical sau sanitar pe care nu-l cu­noaş­te şi cu care va trebui să se acomode­ze.  
Atunci putem constata că nu este atât de importantă suferinţa fizică în sine, boala de care suferă, ci şocul acesta al ruperii de viaţa normală şi aruncarea, dintr-o dată, într-o altă viaţă.
De aceea, pe lângă partea profesională a tratării bolnavului, este mare nevoie de reumanizarea spitalului: să simtă medi­cul că în faţa lui nu se găseşte numai un caz de rezolvat, ci un om, o fiinţă cu trup care suferă, şi cu un suflet care aşteaptă şi nădăjduieşte. Cu alte cuvinte, este nevoie ca bolnavul, odată intrat în came­ra de spital, să simtă că, dacă s-a rupt dintr-o fami­lie, a intrat în alta.
Tocmai pentru că există suferinţă trebuie să mergem în spitale, să-i vizităm mai cu seamă pe cei care sunt singuri şi nu au pe nimeni care să-i ajute. De aceea, este bi­ne să fie astăzi şi preoţi în spitale, pentru ca cel singur, părăsit sau nepărăsit, să sim­tă o rugăciune, o inimă şi o mână cal­dă, du­ioasă, pe fruntea lui înfierbântată, şi să simtă prezenţa lui Hristos prin rugă­ciune, înainte de a fi dus pe masa de ope­raţie.
În aceste vremuri, în care societatea se fărâmiţează, în care mai există suferinţe, intoleranţă, ură şi prigoane de tot felul, avem mare nevoie de sentimentul soli­darităţii umane şi creştine. Vedem cum societatea noastră se macină pe zi ce tre­ce, mânată de interese, de egoisme, fiind ne­vo­ie să refacem conştiinţa creştină, con­-ştiinţa Bisericii în al cărei centru se află Iisus Hristos, Care ne-a strigat şi ne strigă tuturor: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni”.