Calea, Adevărul şi Viaţa. Sfinții români – punți de înfrățire între oameni și popoare

Creștinismul românesc a rodit și el din sine mulți și minunați sfinți, chiar dacă smerenia caracteristică poporului nostru sau alte împre­jurări istorice nefavorabile în care a avut de trăit au făcut ca Biserica noastră să nu canonizeze decât un mic număr dintre ei și aceasta
de-abia în anul 1955.

Sfinții români au existat însă în mod real și au fost recunoscuți ca atare de evlavia populară, cu toate că Biserica nu i-a canonizat formal și nu le-a dedicat anumite zile în calendar și de aceea faptele lor nu au fost lăudate prin imnuri bise­ricești închinate lor.
De altfel, timp îndelungat sfinții
s-au făcut cunoscuți ca atare prin cinstirea pe care și-au câștigat-o în evlavia populară. De-abia de la un timp încoace, Biserica a început să purceadă și la o canonizare formală a sfinților de mai târziu, confirmând venerarea lor de către cercuri largi ale credin­cioșilor.

Toți sfinții, cu excepția apostolilor și a misionarilor, și-au câștigat această calitate lucrând pentru credincioși sau remarcându-se prin viața lor de curăție și jertfelnicie între credin­cioșii dintr-un anumit loc sau ținut. Cinstirea lor a început încă în timpul vieții, sau după moarte, între cre­dincioșii din acel loc, pentru ca treptat ea să se întindă tot mai departe. Astfel, din sfinți locali, ei au devenit sfinți universali. Dar au ajuns la această cinstire pentru curăția dobândită de ei într-un anumit loc, sau mucenicia lor, sau faptele lor de ajutorare pentru dreapta credință mărturisită pretutindeni, putând fi imitate de credincioșii din orice loc.
Ei aplicau într-un anume loc sau ținut, învățăturile dreptei credințe universale. Ei slujeau și ilustrau credința universală în locul în care viețuiau.
Astfel și sfinții români, fie că au fost mucenici ai dreptei credințe în secolul al IV-lea sau în secolul al XVIII-lea, fie că au fost ierarhi care au luminat poporul cu cuvântul și l-au ajutat cu fapta, fie că au fost sihaștri ajunși la cea mai mare înălțare a ființei lor în Dumnezeu, prin rugă­ciune pentru ei și pentru credincioși, au înălțat prestigiul dreptei credințe și chipul de om care o trăiește cu seriozitate la o treaptă care îi îndeamnă pe credincioșii de pretutindeni, când ajung să fie cunoscuți, să o trăiască cu cât mai multă convingere și să le urmeze pilda.

Cu cât mai mult se impun prin viața lor excepțională în locul în care trăiesc, cu atât chipul lor iradiază cu mai multă putere în Biserica uni­versală. Dar unirea între slujirea lor locală și importanța soborni­cească mai poate fi pusă în evidență și altfel.

Un sfânt, chiar dacă ridică la cel mai înalt grad niște însușiri prin care se remarcă un anumit popor, înălțimea la care se ridică îl face să îmbrățișeze cu o iubire cuprin­ză­toare toți oamenii. În sfinți nu mai e nici un pic de egoism individual sau de exclusivism național. Prin aceasta ei sunt adevărate punți de înfrățire între oameni și popoare. Prin sfinți se adâncește mai mult decât prin toți credincioșii sobornicitatea Bisericii, chiar dacă aceasta nu înseamnă ștergerea deosebirilor între popoarele ce fac parte din ea. Sobornicitatea se întă­rește prin ei și din partea dreptcre­dincioșilor din alte popoare pe măsură ce ei devin cunoscuți acelora. Căci credincioșii aceia își îndreaptă rugăciunile către ei cu convingerea că acești sfinți se roagă lui Dumnezeu și pentru ei, cum de fapt se și întâmplă.

De aceea ar fi bine ca diferitele Biserici Ortodoxe să-și însușească prin acte oficiale, cunoscute po­poarelor lor, canoni­ză­rile de sfinți făcute de fiecare Biserică soră, pentru a contribui cât mai mult la unirea popoarelor lor în evlavia închinată reciproc sfinților lor.