Calea, Adevărul şi Viaţa / Sfântul Nicolae - împlinitor al cuvântului şi al faptei

Nu de puţine ori se afirmă despre Biserica Răsăritului că este mai mereu în divorţ evident cu prezentul, pentru faptul că a refuzat şi continuă să refuze acomodarea la duhul secular, de aici venind şi slaba ei aplicare spre concretul vieţii şi, implicit, indiferenţa faţă de individul uman, cu nevoile şi aspiraţiile lui imediate.

O analiză onestă ne conduce spre adevărul că Biserica Ortodoxă a fost totdeauna deschisă spre nevoile şi suferinţele omului, căruia i-a venit întru întâmpinare, vădindu-se dispusă să-i ofere remedii, dar căutând, totodată, să se păstreze în echilibru, deci împlinind, cu mijloacele sale specifice, atât problemele de ordin social, cât şi pe cele ce ţin de domeniul duhovnicesc.

Pe această linie a echilibrului între păstrarea purităţii învăţăturii revelate şi abordarea, cu responsabilitate, a realităţilor cotidiene, s-a păstrat Biserica Ortodoxă de-a lungul istoriei sale bimilenare. Sfântul Ierarh Nicolae este doar unul din multele exemple ce vin să ilustreze că Biserica n-a fost niciodată străină de nevoile imediate ale făpturii umane, ci dimpotrivă, a fost cât se poate de preocupată ca amândouă dimensiunile sale, cea trupească, dar şi cea spirituală, să fie cât mai bine împlinite.

Cântarea bisericească a surprins cât se poate de sugestiv esenţa vieţii acestui sfânt emblematic pentru spaţiul creştin ortodox, al cărui exponent de frunte a fost: „ai umplut de dogme drepte pe toţi, vestindu-ne nouă pe Fiul de o fiinţă cu Tatăl; şi nebunia lui Arie ai pierdut-o, punând înainte, ca stâlp al credinţei ortodoxe, cinstitele tale fapte”.

Dintre multele fapte caritabile săvârşite de Sfântul Nicolae, foarte cunoscută este cea referitoare la acel tată văduv, care, din pricina sărăciei, a ajuns în pragul disperării, ceea ce l-a determinat  la gestul de neacceptat al împingerii fiicelor sale spre prostituţie. Ajungând la urechile sfântului, acest fapt,  el a purces de îndată la salvarea nefericitului părinte, precum şi a onoarei fiicelor sale, trimiţându-le pungi cu galbeni care să le salveze de ruşine şi să le asigure un trai decent.

Dacă chipul ierarhului s-a păstrat în memoria colectivă, în mod special, prin această trăsătură de părinte al oropsiţilor, el a fost deopotrivă preocupat şi de propovăduirea şi păstrarea purităţii credinţei celei drepte. Spre sfârşitul vieţii sale, i-a fost dat să trăiască una din cele mai mari sminteli din câte s-au abătut vreodată  asupra Bisericii lui Hristos, şi anume erezia ariană, care nega divinitatea Fiului lui Dumnezeu.

În pofida bunătăţii sale arhicunoscute, el se înscrie între personalităţile de marcă ale primului Sinod Ecumenic, ca unul din cei mai aprigi apărători ai dreptei credinţe. Se spune că, la un moment dat, scandalizat peste măsură de afirmaţiile calomnioase  pe care ereticul Arie le aducea la adresa divinităţii  Fiului lui Dumnezeu, Sfântul Nicolae, în ciuda blândeţii sale recunoscute, l-a sancţionat pe eretic, pălmuindu-l. Gestul blândului ierarh, deşi greu asimilabil la prima vedere, îşi are tâlcul lui, întrucât avea menirea să curme un rău care, nesancţionat, ar fi avut urmări dezastruoase asupra unităţii de duh a Bisericii lui Hristos.