Calea, Adevărul şi Viaţa. Sensul Crucii și rostul așezării ei în mijlocul Postului Mare

Săptămâna a treia a Sfântului și Marelui Post continuă să ne îndemne cu pildele marilor postitori ai Vechiului Testament, ca să ne învrednicim și de darurile lor. Totodată însă, săptămâna aceasta ne amintește iarăși pilda Fiului risipitor, spre a ne pleca spre căință și întoarcere la Părintele ceresc.
Dar evenimentul cel mare al acestei săptămâni este prăznui­rea cinstitei și de viață făcă­toarei Cruci.
Crucea este semn omenesc și dum­nezeiesc. Semn omenesc, întrucât omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Fă­când-o unealtă de tortură și de moarte, Crucea a devenit simbolul sufe­rinței și al morții. Dar de când Hristos S-a răstig­nit pe ea, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruință, de bucurie și de viață.
Cele două înțelesuri au rămas împreună; în viața noastră pă­mân­tească, cele două cruci se suprapun și alcătuiesc Crucea mântuirii noastre, Crucea pe care trebuie s-o ducă tot creștinul în urma Hristosului său, după cuvântul Dom­nului: „Cine vrea să vină după Mine… să-și ia crucea sa și să-Mi ur­meze Mie” (Luca 9,23).
Privită omenește deci, Crucea este osteneală, răbdare, sufe­rință, luptă împotriva răului; și fiindcă acestea nu pot fi ocolite în viață, nici crucea nu poate fi ocolită, tot omul trebuie să-și poarte crucea sa. Plata păcatului este moartea, iar crucea ispășirii și a suferinței este firească în acest veac. Prin suferința Sa, Mântuitorul însă a deschis o nouă perspectivă asupra Crucii: suferință, dar nu spre moarte, ci spre viață, popas spre bucuria Învierii. Puțina suferință a Crucii ne scapă de veșnicia morții. De aceea, Hristos aș­tepta cu dor Crucea, iar muce­nicii căutau și se bucurau de chinuri, știind că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi” (Rom. 8, 18).
Privită dumnezeiește, Crucea este semnul Fiului Omului, scep­trul Lui, semn de putere și de întărire, semn de biruință asupra morții și diavolului, „armă nebiruită”, „viața și învierea”.
Și, într-adevăr, tot harul și pute­rea lui Dumnezeu ni se împăr­tășesc sub semnul Crucii. De la naștere, până la moarte și până la învierea cea de obște, toată viața creștinului este umbrită de Sfânta Cruce, care este cheia ce deschide cămara de bunătăți a harului. Ca semn al Său, Mântuitorul a dat Crucii toată puterea Sa și a dăruit-o ca pe darul cel mai de preț prietenilor Săi.
În vremea postului, lupta cu cel potrivnic este tot mai înverșu­nată și avem nevoie de ajutor din afară. Stăpânul oștilor du­hovni­cești ne trimite Crucea, arma nebiruită, de care se cutremură puterile demonilor.
Vremea postului este chipul călă­toriei noastre prin pustia acestui veac, spre Ierusalimul ceresc. Și în chipul în care un călător pe cale lungă, ostenit de greutatea ei, dacă află un copac umbros, se odih­nește și-și reînno­iește puterile pentru restul călă­toriei, tot așa și noi, cei osteniți de calea postului: Crucea înfiptă în mijlocul lui ne întărește și ne face voioși pentru a urma călătoria în postul ce urmează.
Crucea este sceptrul lui Hristos. Și precum un împărat când merge undeva își trimite înainte steagul și sceptrul, ca semne vestitoare, tot așa și Împăratul Hristos, vrând să ne vestească apropiata Sa sosire, biruința cea mare asupra morții și slava Învierii, ne trimite sceptrul împă­rătesc – Crucea, ca să ne bucure și pentru a ne pregăti pentru primirea Împăratului Ce­resc, Cel biruitor.