Calea, Adevărul şi Viaţa / Semnificația Săptămânii albe

Începând de luni am intrat în ultima săp­tămână care precedă Postul Mare, nu­mită şi Săptămâna albă sau a brânzei. În această săptămână nu se mai consumă carne, în zilele de miercuri şi vineri se face dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peş­te, iar programul liturgic începe să dobân­dească elemente specifice postului.
Pentru creştinul care, pe lângă faptul că nu consumă carne, şi participă „cu luare aminte” la sfintele slujbe, Săptămâna albă devine o călătorie duhovnicească uşoară, menită să-l pregătească mai bine pentru intrarea în post sau mai degrabă pentru o călătorie mai grea, de 40 de zile, un drum al pocăinţei adânci, care va culmina în bucuria Învierii. Sensul acestei săptămâni este unul profund pedagogic: pe de o parte, de a-l pregăti duhovniceşte pe credincios pentru post, prin intermediul slujbelor care se săvârşesc, iar pe de altă parte, de a-l deprinde cu practica postirii, prin abţinerea de la carne.
Asemenea Săptămânii Patimilor şi Săptămânii Luminate, Săptămâna albă este consemnată în calendarul ortodox cu un nume deosebit, ceea ce denotă importanţa şi specificul liturgic ale acestei perioade de şapte zile în cursul anului bisericesc. Faptul că săptămâna se numeşte „albă” este un înţeles mistico-simbolic legat de vieţuirea primilor oameni în Rai, unde ei nu consumau carne; consumul cărnii şi al sângelui ca viaţă începe în neamul omenesc abia după momentul căderii în păcat. Dacă ne raportăm şi la Evanghelia care s-a citit duminică, cea despre Înfricoşătoarea Judecată, vedem că Săptămâna albă trimite şi la o dimensiune eshatologică a vieţuirii omului după Înfricoşătoarea Judecată, când drepţii vor auzi cuvântul lui Hristos: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii!” (Mt. 25, 34). De aceea, în săptămâna aceasta nu mâncăm carne, deoarece această perioadă de şapte zile nu e altceva decât un chip al reîntoarcerii noastre la starea paradisiacă din care am căzut, dar, în acelaşi timp, şi un chip al vieţuirii în Împărăţia lui Dumnezeu, un chip al reaşezării omului în Împărăţia lui Dumnezeu. Pe de altă parte, albul acesta al laptelui, al brânzei şi al ouălor simbolizează haina cea luminoasă în care urmează să ne îmbrace postul pe care-l începem. Dincolo de înţelesurile mistice, trebuie precizat că dezlegările care se dau în perioada dinaintea Postu­lui Mare sunt şi o pregătire trupească a creştinilor pentru postul care va veni. Postul Mare, fiind un post foarte aspru, rostul zilelor acestea de harţi sau al dez­le­gărilor este o anumită fortificare a trupului în vederea ostenelilor duhovni­ceşti care vor veni. Biserica procedează cu un discernământ duhovnicesc pentru credincioşii ei, îngrijindu-se şi de cele ale trupului, ca ei să fie pregătiţi pentru post până şi la modul trupesc, pentru această osteneală a postirii. Acum ei îşi fortifică trupul pentru că va urma o perioadă de 40 de zile în care ei se vor osteni duhovniceşte, dar şi postind efectiv, adică trupeşte.
În sâmbăta de la sfârşitul acestei săp­tămâni, Biserica pomeneşte pe toţi bărbaţii şi femeile care au fost „luminaţi prin postire”, adică pe sfinţii cuvioşi care au pus bazele monahismului creştin şi ale nevoinţei ascetice: „Veniţi toţi credincioşii să lăudăm cetele cuvioşilor părinţi: pe Antonie căpetenia, pe luminatul Eftimie; pe fiecare deosebi şi pe toţi împreună şi vieţile acestora ca un alt Rai al desfătării cu gândul socotindu-le…”. Părintele Alexander Schmemann arată în cartea sa „Postul cel Mare” că Biserica face pomenirea acestor sfinţi pentru ca noi să înţelegem că în nevoinţa la care suntem gata să purcedem nu suntem singuri, ci avem alături pe sfinţii cuvioşi, care sunt modele de urmat şi călăuzitori în dificila „artă” a postirii şi a pocăinţei.