Calea, adevărul și viața. Săptămâna și Duminica a cincea din Postul Mare

Cu cât ne apropiem de sfârșitul Postului Mare, sfintele slujbe ne vorbesc tot mai vădit de Patimile cele mântuitoare ale Domnului Hristos. Această săptă­mână ne aduce aminte de căderea lui Adam și a întregului neam omenesc și apoi de pilda samarineanului milostiv, în care se oglin­dește această cădere și izbăvire.
Cel căzut între tâlhari este omul Vechiului Testament, pe care nici Preoția, nici Legea nu l-au putut tămădui. Căzut între tâlhari este și tot omul robit de patimi prin înșelăciunea diavo­lească și prin călcarea poruncilor dum­ne­zeiești. Samarineanul cel milostiv, care a mântuit pe cel aproape mort, nu este altul decât Mântuitorul Hristos, Care prin Patimile și moartea Sa a mântuit neamul omenesc și izbăvește totdeauna pe fiecare dintre cei care strigă către El.
Între celelalte săptămâni ale Postului, săptămâna a V-a ocu­pă un loc aparte prin cele două rânduieli din cuprinsul ei: Denia Canonului Mare și Denia Acatistului Bunei Vestiri, rânduieli ce se săvârșesc în zilele de miercuri și vineri seara.

Miercuri seara se citește întreg Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, care s-a citit la pavecernițele primelor patru zile din prima săptămână a Postului Mare. Împreună cu Canonul se citește și Viața Prea­cu­vioasei Maria Egipteanca, scrisă de Patriarhul Sofronie al Constantinopolului.
Motivul pentru care s-a rânduit aceasta este faptul că se apropie de sfârșit postul și pentru ca oamenii să nu slăbească ostenelile și luptele cele sufletești și să nu părăsească viețuirea cu nevoință și smerenie.
Citirea Acatistului Bunei Vestiri, la Denia de vineri seara, s-a rânduit pentru pomenirea și cinstirea biruințelor câștigate de creștini cu ajutorul minunat al Maicii Domnului. Întâi împotriva sciților și a perșilor, a doua oară împotriva saracinilor și a treia oară împotriva agarenilor, care cu multe oști, pe mare și pe uscat, au asediat Constantinopolul. Patriarhul, împreună cu clerul și credin­cioșii, au făcut privegheri și rugăciuni neîntrerupte, precum și procesiuni cu sfintele icoane și îndeosebi cu icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care n-a întârziat să își arate puterea sa cea nebiruită.
Duminica a V-a ne pune înainte o nouă pildă de înaltă sfințenie și anume pe Preacuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca. Dacă Sfântul Ioan Scărarul, din Duminica precedentă, este icoana vieții călugărești și a oamenilor care merg spre mântuire cu hotărâre, fără abatere sau întoarcere de la calea cea bună, ca omul care cunoaște bine ținta călătoriei, Sfânta Maria Egipteanca este icoana celor care se abat sau rătăcesc de la calea mântuirii, a celor care călătoresc cu poticniri și cu căderi, dar, cu toate acestea, și acestora le stă în putință să se ridice la cea mai înaltă sfințenie, precum ne-o dovedește minunata viață a Cuvioasei Maria Egipteanca.
Prin două lucruri ne uimește cuvioasa atunci când s-a trezit în ea simțământul vinovăției și al păcătoșeniei în care se găsea: hotărârea neclintită de a începe o viață nouă și ruperea desă­vâr­șită cu păcatul. Prin aceasta ne-a arătat că păcatul este robie, iar mântuirea este eliberare și că nu poate exista mântuire în hotarele păcatului.
Dacă vrem să reușim ceva cu rugăciunea cu postul și cu celelalte nevoințe creștinești, trebuie să ieșim din Egipt și să mergem la Ierusalim, să luăm Crucea, să  trecem Iordanul și să ne sălăș­luim în pustie. Adică, să ne oprim de la păcat, să ne sălăș­luim în pământul nepăcătuirii, cu hotărârea nestrămutată de a face voia lui Dumnezeu.