Calea, Adevărul şi Viaţa. Săptămâna Patimilor

Săptămâna dintre Duminica Floriilor și Duminica Învierii, Biserica o nu­mește Săptămâna Patimilor sau Săp­tă­mâna Mare. În această săptămână, ceea ce părea a fi o intrare glorioasă a lui Hristos în Ierusalim, în strigătele de Osana ale poporului, se va dovedi numai în câteva zile după aceea a fi fost un mare dezastru. Ceea ce părea a fi o încununare a unei propovăduiri de trei ani și jumătate și a unor mi­nuni cu care își uimise ucenicii și pe toți cei care îl ascultaseră și îl urmaseră, se va dovedi a fi, pentru moment, un eșec lamentabil, încheiat cu un proces, o condamnare și o exe­cutare prin răstignire pe cruce, în mare grabă.
Ucenicii au intrat în panică. Au uitat minunile. Au uitat învățăturile. Au uitat profeția că toate acestea trebuiau să se întâmple. Au uitat și promisiunea că a treia zi va învia. S-au lepădat de El. Toți s-au lepădat. Dacă nu se putea salva pe Sine, chiar dacă salvase pe alții, nu era cel care se pretindea a fi.

Părăsit de toți, Hristos a suferit. Omul – Iisus a suferit cu adâncă și adevărată suferință omenească. A suferit moral pentru că a suferit pe nedrept și a suferit și fizic batjocuri și bătăi. Nu s-a apărat. A protestat ușor, afirmându-și nevinovăția, dar știa că protestul nu-i va fi luat în seamă. El doar s-a rugat: „Părinte, de voiești, fă să treacă de la Mine acest pahar! Dar nu voia mea, ci a Ta să se facă” (Luca 22, 42). Și în fața oamenilor și-a afirmat nevinovăția. Când a fost lovit în timpul interogatoriului, replica Sa a arătat întreaga nedreptate a procesului și nimeni nu l-a contrazis: „Dacă am vorbit rău, dove­dește că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce Mă bați?” (Ioan 18, 23). Nesimțindu-se în stare să-i instrumenteze o acuzare credibilă, Arhie­reul Ana l-a trimis la Caiafa să-i gă­­sească acela o vină care să-L tri­mită pe cruce. Însă nici acela nu l-a putut inculpa. L-a trimis la Pilat, procuratorul roman, investit și cu pu­tere de judecător. După o judecată scurtă, în care romanul i-a pus în­trebările esențiale, a zis: „Eu nu găsesc în El nicio vină” (Ioan 18, 38). Cu toate acestea, mulțimea cerea răstignirea lui Hristos. Pus în încur­că­tură, simțindu-se El însuși amenințat, Pilat și-a uitat îndatoririle de jude­că­tor și a cedat: „L-a dat lor să-L răstig­nească”, deși îl declarase nevinovat.

Astfel, Hristos – Dumnezeul a trecut împreună cu Dumnezeu – Omul prin această judecată a oamenilor. Ei au devenit ucigași de om și de Dumnezeu. Ei și-au asumat atunci o istorie viitoare care va atrage adesea consecințe catastrofale. Au strigat: „Sângele Lui asupra noastră și asupra copiilor noștri” (Matei 27, 25).
Dar nu acesta era să fie sfârșitul. Tot eșafodajul acuzării, sentința capitală și executarea condamnatului, se vor dovedi, după numai trei zile, inutile eforturi omenești de a se opune Adevărului. Hristos va învia, iar faptul acesta va fi o răscruce în istorie, începutul de fapt a unei noi religii, desigur ultima din istoria credinței oamenilor.