Calea, Adevărul şi Viaţa. Săptămâna Luminată

După drama Săptămânii Patimilor, după lepădarea de Hristos chiar și a celor mai apropiați ucenici, Ziua Învierii a deschis intrarea într-o Săptămână Luminată, deși această Săptămână are durata întregii istorii, până la sfârșitul veacurilor.
Dincolo de credința creștinilor în Înviere, faptul Învierii se arată și se impune prin ceea ce am putea numi argumentele Învierii. Acestea pot convinge și astăzi, la fel cum au convins atunci, și cum au convins de două mii de ani încoace mii de generații de oameni.
Iată câteva din argumentele Bi­sericii: Mormântul a fost găsit gol. S-a spus că trupul lui Hristos ar fi fost furat de ucenici, însă, pe de o parte trupul n-a fost găsit niciodată, iar pe de altă parte ucenicii care
L-au văzut înviat au murit mu­cenicește tocmai pentru că au mărturisit faptul întâlnirii cu Dânsul înviat.
Nu moare nimeni pentru o min­ciună pe care și-o spune singur!
Ucenicii care în momentele ares­tării, judecării și condamnării lui Hristos s-au lepădat de El, după Înviere au devenit dintr-odată adevărați eroi și mărturisitori, fără frică. „Nu putem să nu grăim cele ce am văzut și am auzit” (F. Ap. 4, 20). „Noi suntem martorii Învierii” (F. Ap. 3, 15), zic ei.
Saul din Tars, rabin învățat și prigonitor al lui Hristos, mergea spre Damasc să ancheteze pe cei ce ar fi putut ascunde acolo trupul mort al lui Hristos.
Este foarte important de observat că nici un izvor contemporan nu pune la îndoială moartea lui Hristos. Nimeni nu vorbește despre o moarte aparentă. Moartea fusese verificată. S-a bănuit numai ascunderea trupului mort. Și iată că tocmai cel însărcinat cu descoperirea acestui trup furat din mormânt, Saul din Tars, se întâlnește cu Hristos viu, pe drumul Damascului. Au amândoi o convorbire. Și așa Saul devine Pavel, acela care va argumenta ca nimeni altul Învierea. Și cum să nu o fi făcut? Doar s-au întâlnit față către față după Înviere!
Unul din ucenici, Toma, n-a vrut să creadă în Înviere, nefiind de față când ceilalți ucenici s-au întâlnit cu Hristos, după Înviere. Apoi s-au întâlnit, iar Hristos și-a lăsat pipăite rănile din mâini și coasta străpunsă de suliță când era pe cruce. Toma a murit ca martir pentru că a mărturisit această întâlnire cu Hristos și această verificare a rănilor, care l-au convins că era El.
Femeile mironosițe L-au întâlnit chiar în dimineața Învierii și au vorbit cu El. Apostolii au mâncat împreună cu El la Marea Galileii. Tot ei mărturisesc că în Ierusalim
s-au trezit cu El în casă, intrând prin ușile încuiate. La fel a și plecat.
Luca și Cleopa au mers împreună cu El la Emaus și acolo, la frângerea pâinii, L-au recunoscut. Apoi s-a arătat „la peste cinci sute de frați deodată” (I Cor. 15, 6).
Iată, atâtea argumente care ne îndreptățesc să mărturisim că Hristos a înviat! Că există nemurire! Că existența are sens!

În aceste zile cântăm: „Să iertăm toate pentru Înviere și unii pe alții să ne îmbrățișăm”! Cuvinte care ne îndeamnă să înțelegem că imensitatea acestui eveniment poate și trebuie să fie legătura cea mai pu­ternică dintre oamenii care îm­părtășesc aceeași istorie, care este veșnică.