Calea, Adevărul şi Viaţa / Să iubești pe Dumnezeu și pe aproapele ca pe tine însuți

Ni se pare simplu când auzim aceste cuvinte rostite de Fiul lui Dumnezeu, dar de fapt este destul de complicat. Ce înseamnă să iubești pe Dumne­zeu? Să iubești ceva ce nu vezi? Cu Dumnezeu ai legătură numai prin ru­gă­ciune. Cu Dumnezeu nu te întâl­nești față către față. Dumnezeu nu are nici o nevoie. Dumnezeu nu îți cere ajutorul. Și atunci ce înseamnă: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău?”
Ca să înțelegem cât de cât ce în­seamnă aceasta, trebuie să ne ducem la conținutul întregii fraze: „Să-L iubești din tot cugetul tău și din toată inima ta”. Adică, în primul rând, să recunoști că există. Gândirea ta, logica ta să recunoască în chip permanent existența lui Dumnezeu. Adică, inima ta să-L simtă, iar mintea ta să gân­dească numai binele și să-l facă. Așa îl iubești pe Dumnezeu, când îl ai drept criteriu al gândirii și al simțirii.
Proba acestei iubiri se face prin aproapele, căci se adaugă: „și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Crite­riul acesta este fixat chiar de Sfânta Scriptură: „Cel ce nu iubește pe fratele său pe care-l vede, poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede?” (I Ioan 4,20).
Criteriul acesta: „Iubiți pe aproapele vostru ca pe voi înșivă” este simplu de înțeles. Toți știm cum să ne iubim pe noi. Știm foarte bine. Poate că este cel dintâi și cel mai precis lucru pe care îl știm despre noi înșine. Știm ce ne dorim. Știm că dorim să fim sănătoși. Știm că dorim să fim frumoși. Știm că ne dorim să fim deștepți. Știm că ne dorim să ne iubească și să ne aprecieze alții. Știm că dorim să ne meargă bine în toate. Știm că ne dorim să avem parte de o bătrânețe frumoasă. Știm totul despre noi. De aici vine și acea sinteză de aur: „Ce vrei să-ți facă ție oamenii, aceea să le faci și tu lor”.
De aceea este foarte ușor de înțeles, însă, se pare că este mai greu de îm­plinit. Dacă ne punem puțin la probă și ne întrebăm: Oare de câte ori reu­șim noi cu adevărat să îl iubim pe aproapele ca pe noi înșine, ce ne pu­tem răspunde? Uneori mai încercăm. Dar de câte ori reușim? Egoismul este întotdeauna mai puternic decât ge­nerozitatea.
Iubirea de aproapele, ca să fie „ca pe noi înșine”, ar trebui să fie iubirea de noi înșine întoarsă spre aproapele în toate detaliile. Nu este simplu deloc. Însă, fără aceasta nu stăm bine nici cu Dumnezeu. De aceea Hristos a insistat atât de mult asupra iubirii față de aproapele. Prin cuvintele: „Mergi și fă și tu asemenea”, asemenea samari­neanului milostiv, Mântuitorul Hris­tos a înțeles: Fii egal în iubire față de toți oamenii, judecata pe care o aplici celui care îți este rudă, să o aplici și celui care nu îți este rudă, și celui care îți este foarte departe, pe care nici nu îl cunoști. Și acela este aproapele tău. Chiar dacă este de altă lege. Chiar dacă este necredincios. Oricum ar fi, el este aproapele tău. Tot omul în nevoie este aproapele tău.

Ce frumos cuvânt! Și ce plin de con­ținut. Aproapele, cel pe care îl simți lângă tine. Cu care nu mai ești singur. Pe care îl faci să nu se simtă singur. Și câtă nevoie avem toți de aproapele. Cu alte cuvinte, Mântui­torul Hristos nu admite categoria departelui.