Calea, Adevărul şi Viaţa / Rugăciune pentru alţii

Mântuitorul Hristos tocmai ce se întor­sese în oraşul Capernaum şi mulţime mare se adunase în jurul său. Mai marele sinagogii, pe nume Iair, a aşteptat câteva momente pentru ca mulţimea să se potolească, dar nu prea mult întrucât avea o cerere urgentă. El a ajuns în faţa lui Hristos, i-a căzut la picioare şi i-a spus, ca şi cum l-ar fi aşteptat în mod deo­sebit: „Învăţătorule, vino repede acasă la mine şi fă ceva, pentru că fiica mea rău pătimeşte. E bolnavă. E bolnavă rău. E bolnavă spre moarte” (Luca 8, 41-56).
Ştim ce s-a petrecut la Iair acasă după ce Mântuitorul a ajuns acolo. Fata, care avea „ca la doisprezece ani” şi murise în­tre timp, a fost înviată. Însă, pe lângă această mare minune săvârşită de Hristos, trebuie să sesizăm că Iair nu-I adresase o rugăminte pentru el însuşi. O făcuse pentru fiica sa. Deci, Mântuitorul i-a ascultat o rugăciune făcută pentru altcineva.
Este un fapt care trebuie să ne reţină atenţia întrucât episodul justifică rugă­ciu­nile pentru alţii. Justifică rugăciunile Bisericii pentru alţii, justifică rugăciunile pe care le fac părinţii pentru copii, rugăciunile pe care le fac copiii pentru părinţi, pe care le fac prietenii unii pentru alţii.
Remarcăm acest lucru pentru că mulţi cred că au putere numai rugăciunile pe care le face fiecare pentru el însuşi, deşi „rugaţi-vă unii pentru alţii” este o poruncă expresă a Sfintei Scripturi (Iacov 5, 16). Mulţi dintre cei rupţi de la trupul Bisericii resping pomelnicele care se aduc la altar pentru ca preotul să pomenească numele scrise acolo, la Sfânta Proscomidie şi la Sfânta Litur­ghie.
Un exemplu de astfel de rugăciune avem aşadar în rugămintea lui Iair pentru fiica sa. Dumnezeu ţine seama de rugăciunile făcute pentru alţii. Ele înseamnă genero­zitate, înseamnă dăruire, înseamnă iu­bire, înseamnă bunătate. Nu se poate ca Dumnezeu să nu ţină seama de astfel de sentimente. Precum Dumnezeu face totul pentru noi, El preţuieşte desigur ceea ce facem noi pentru alţii. Când facem ceva pentru alţii ieşim din egoism, ne dovedim co-părtaşi la destinul aproa­pelui. Ne asemănăm cu Dumnezeu. Nu numai fapta în ajutorul aproapelui ne ridică la starea de frate al lui, ci şi rugăciunea pentru el, dorinţa ca el să fie ajutat de Dumnezeu.
Sfântul Dionisie Areopagitul scrie că „rugăciunile unora pentru alţii au preţ şi putere înaintea lui Dumnezeu”. De aceea, să nu zicem numai „Doamne ajută-mă”, ci şi „Doamne ajută-l pe cutare”, cerând acest ajutor ca şi cum l-am cere pentru noi. Mai ales în astfel de momente, în mod sigur ne ajută Dumnezeu şi pe noi, înduioşat de inima noastră bună.
Foarte subtil în analiza acestor stări sufleteşti, Sfântul Ioan Scărarul merge chiar mai departe, afirmând că atunci când cineva ne cere să ne rugăm pentru el, credinţa lui ne mântuieşte şi pe noi.