Calea, Adevărul şi Viaţa / Roagă-te şi munceşte

Din cele mai vechi timpuri, unii credincioşi mai zeloşi au ales din Sfânta Scriptură îndemnuri şi porunci radicale, scoase din context, şi şi-au făcut din ele reguli de viaţă. Bântuiţi de cele mai multe ori de duhul mândriei, unii s-au prevalat de astfel de porunci cu sinceritate autentică nebănuind manevra duhului rău şi tocmai aici a fost marea lor dramă. Sprijiniţi pe cuvinte poruncite de Dumnezeu, în anumite legături de idei, ei le-au luat izolat.
La prima vedere au apărut întotdeauna im­batabili, cu Scriptura în mână drept scut miraculos. Au fost gata să moară pentru convingerile lor. Dintre aceştia
şi-au recrutat martirii ereticii, schismaticii şi sectanţii care şi-au sacrificat viaţa pentru cauze false, deci fără rost. Au murit pentru jumătăţi de adevăruri pe care ei le-au crezut întregi. Despre unii ca aceştia – profetic – vorbeşte Sfântul Apos­tol Pavel când scrie corintenilor: „Şi de mi-aş da trupul meu să-l ardă, dar dragoste n-aş avea, la nimic nu-mi foloseşte” (I Cor. 13,3).
Prin dragoste se înţelege aici şi înţelep­ciune, întrucât dragostea este o formă a înţelepciunii. Cel care are dragoste nu se izolează, nu se încrede numai în gândirea sa, ci întreabă, se consultă, merge în rând cu comunitatea bisericească şi tradiţio­nală, cu interpretarea Sfinţilor Părinţi. Cei neînţelepţi, cei cu mintea slabă nu se pot ridica la înălţimea dragostei. Nici închistaţii, nici mărginiţii, oricât de savanţi ar putea părea la un moment dat. Acestora, o anumită zonă a afectelor şi a dreptei judecăţi le este iremediabil şi ireversibil compromisă.

„Roagă-te şi munceşte” a fost adesea un măr al discordiei pentru unii zeloşi. De pildă, a lua izolat sentinţe ca: „Rugaţi-vă neîncetat”, „Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine”, „Iertaţi de şaptezeci de ori câte şapte”, „Nu vă nădăjduiţi în fiii oamenilor”, „Celui ce vă cere haina daţi-i şi că­maşa” şi altele asemenea, scoase din context şi necorelate cu întreaga învă­ţătură a Scripturii, pot duce la chipuri monstruoase de creştini.
Nu vom intra în detaliile tuturor acestor capcane. Ele îi atrag numai pe simplificatori şi uneori pe oamenii de rea-credinţă. Aceştia din urmă sunt cei mai puţin periculoşi, pentru că ei ştiu că falsifică. Mai periculoşi sunt cei din sânul creştinismului care iau aceste sentinţe izolat, şi îşi fac din ele crez de viaţă, amărându-şi viaţa şi căznind-o, în numele celei mai luminate religii a bucuriei, a speranţei şi a libertăţii.
Îndemnul „Rugaţi-vă neîncetat” a preocupat mult pe creştini şi, mai ales, pe cei care au vrut să pună în practică acest în­demn, socotindu-l obligatoriu, ca şi cum Mântuitorul Hristos n-ar mai fi îngăduit alte lucrări şi ocupaţii. Evident că nu acesta a fost cazul. Este plină Scrip­tura de îndemnuri paralele care trebuie privite împreună şi care nu se contrazic între ele. Acest „neîncetat” nu este o poruncă exclusivă şi limitativă.
Tradiţia muncii este loc comun în toată istoria vieţii duhovniceşti. Munca a fost dintotdeauna opusă lenei şi trândăviei, socotite printre „cele opt gânduri ale răutăţii” de către Sfântul Ioan Casian. Printre monahi circulă o apoftegmă pe care o învaţă din prima zi a intrării în viaţa monahală: „Monahul care nu are de lucru, să-şi descoase haina şi s-o coase din nou, dar să nu stea niciodată fără lucrul mâinilor”.
În concluzie, cuvintele „ora et labora” – roagă-te şi munceşte - vor rămâne pentru toată durata pământească, o lege de aur pentru toţi creştinii.