Calea, Adevărul şi Viaţa / Răul pe care îl aduce mândria

În zilele noastre se poate constata un fel de nebunie, o adevărată patimă a distrugerii. Această patimă este „Eu”-ul, adică mândria. Mândria a transformat „îngerul luminii” în diavol, iar, acum, mândria are puterea de a distruge oamenii. Din această cauză, orice, chiar şi în doză cât de mică, amestecat cu mândria, este înrudit cu diavolul şi cu diabolicul.

Religia este şi ea un câmp de acţiune pregătit, deja, pentru forţele diavolului. Totul în religie este ambiguu, însă această ambiguitate poate fi lămurită doar prin umilinţă, modestie şi smerenie, astfel că întreaga noastră viaţă spirituală trebuie să fie direcţionată înspre căutarea modestiei şi smereniei autentice.

Dar care pot fi semnele modestiei şi smereniei autentice? Semnele sunt: bucuria! Întrucât mândria exclude bucuria. Apoi: simplitatea, adică lipsa întoarcerii la sine, şi, în cele din urmă, încrederea, ca principala directivă a vieţii.

Semnele mândriei sunt : lipsa veseliei, complexitatea şi teama. Toate acestea pot fi verificate în fiecare zi, la fiecare oră, cercetându-ne sinele şi contemplând viaţa din jurul nostru.

Pornind de la aşa-numitele „Drepturi ale omului”, este înspăimântător să gândim că, într-un fel, chiar şi Biserica trăieşte cu mândrie – „drepturile Bisericilor”, „drepturile Scaunului Ecumenic”, „întâietatea Sfântului Scaun”, etc. – şi o revărsare de „spiritualitate” lipsită de bucurie, complicată şi teribilă. Este o auto-distrugere continuă. Noi încercăm să apărăm „Adevărul”, noi luptăm cu ceva şi pentru ceva fără să înţelegem că Adevărul apare şi învinge doar acolo unde este viu. Vom dobândi simplitatea şi bucuria salvatoare acolo unde modestia şi smerenia strălucesc în frumuseţea divină.

Dar cum putem trăi astfel? Cum putem să-i convingem şi pe alţii?

Nu este uşor deloc, deoarece există o strânsă legătură între păcat, trup şi dorinţă. Dorinţa este, în esenţă, aceeaşi căutare de sine, aceeaşi mândrie, întoarcerea trupului spre sine, spre propria auto-afirmare şi satisfacere de sine. De aceea, adevărata smerenie este imposibilă fără o înfrânare a trupului şi o spiritualizare a acestuia.

Numai că şi lupta cu trupul poate deveni, cu uşurinţă, mândrie şi o sursă de mândrie, dacă nu este înrădăcinată în căutarea modestiei şi a smereniei, în urmarea lor.