Calea, Adevărul şi Viaţa / Principiul statorniciei

Încercând a căuta cu ce s-au confruntat la început primii asceţi din pustie, care le-au fost primele obstacole, cu ce au trebu­it să lupte îndeo­sebi şi cum şi-au dobân­dit şi apărat virtuţile, constatăm că pustia a fost o şcoală a sfinţeniei. O şcoală care înce­pea cu un Abecedar, înainte de a se ajunge la treptele mai înalte.
Un ucenic al marelui Antonie, Avva Ammona, a fost unul din primii profesori ai pustiei. Scrisorile lui către ucenici pot fi considerate ca un astfel de Abecedar al iniţierii în viaţa du­hov­nicească. Se poate presupune că şi ucenicii îi scriau, deşi scri­­sorile lor nu s-au păstrat. Însă, vă­zând textele scrisorilor lui, se poate constata că el era bine informat şi că nu le dă­dea doar sfaturi în general, ci se refe­rea la situaţii a­nu­me, oferindu-le so­lu­ţii sau promiţân-
­du-le vizite, atunci când ca­u­zele în discu­ţii erau mai grele.
Una dintre primele plângeri care o vor fi adresat Avvei Ammona a fost căderea în ispite, de care s-au lovit de la bun înce­put. Bătrânul nu s-a arătat nici surprins şi nici scandali­zat, spunându-le: „Ştiu că vă doa­re inima pentru că aţi căzut în ispite, dar dacă le veţi suporta cu curaj, veţi avea bu­curii”. Şi le explică cu răbdare că ispite­le sunt inevitabile, că ele se înteţesc pe mă­su­ra progresului pe care îl fac în virtute, că sfinţii toţi au trecut prin astfel de încer­cări, iar fiecare binecuvântare a lui Dum­nezeu sub forma vreunui dar este de înda­tă con­tracarată de o inter­ven­ţie a „duşma­nului”, ca să-l facă pe mo­nah să piardă darul acela.
Avva Ammona îi mai încredinţa pe ucenici că dacă îi luptă ispitele, înseam­nă că Dumnezeu îi are în atenţie, iar ei trebuie să se roage, întrucât toţi sfinţii au apelat la Dumnezeu când s-au aflat în ispite, asigurându-i că nu va fi ispitit mai presus de puterile lui de rezistenţă şi de capacitatea de a le învinge.
Cu acest prilej Avva Ammona a enunţat şi un principiu care va deveni firul roşu al întregii strategii a luptei pentru desă­vâr­şi­re, unul dintre pilonii dintotdeauna ai spiritualităţii ortodoxe: „pentru a îna­inta în viaţa duhovnicească, supuneţi-vă îndrumă­torilor voştri”, adică duhovnici­lor. De ase­menea, unul dintre răspunsu­rile sale se referea la o anumită ispită care îi chinuia pe unii dintre ei, şi anume aceea de a pleca de unde erau pentru a-şi schimba locurile de nevoinţă.
Se ştie că vechii nevoitori ai pustiei pu­neau mare preţ pe statornicie. Aceasta era proba răbdării, a mulţumirii cu ce a­veau, şi cu locul în care erau, că doar nu aveau pe pământ cetate stătătoare. Chiar şi Avva Antonie numise ca una dintre cele trei con­diţii de a plăcea lui Dumne­zeu: „ori în ce loc vei şedea, să nu te mişti degrabă”.
Este drept că unii Bătrâni îndemnau uneori şi la schimbarea locului, dar numai atunci când li se punea mântuirea în pri­mejdie, din cauza locului inundat de ispi­te de neînlăturat.
Fiind un bun psiholog, Avva Ammona le spunea celor care pretextau în sinea lor că, plecând, urmăresc progresul lor sufletesc, arătându-le că se află în eroare: „Eroarea credincioşilor şi iluziile lor se justifică în­totdeauna prin pretexte de progres”. Şi pe Eva diavolul a înşelat-o cu pretextul că de vor mânca, ea şi Adam, din pomul oprit „vor fi ca Dumnezeu”! (Fac. 3,5)