Calea, adevărul și viața. Prin Cruce spre Înviere

La fel ca sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie), Duminica Sfintei Cruci din Postul Mare era și este ținută cu multă rigoare, zi în care creștinii români fac ajunare, participă la Sfânta Liturghie, se împărtășesc sau iau agheasmă și anafură, astfel viața creștină devenind ca un lucru firesc și organic.

Poporul român are o amprentă creștină pe care a primit-o, spre deosebire de alte popoare, dintru început. Noi nu știm în istorie de români necreștini. Creștinismul există structural în noi, iar asta se vede. Vedem cum Crucea marchează lucrurile și locurile. O prezență remarcabilă a Crucii o reprezintă troițele, prin care ță­ranul marca îndeosebi înălțimile și răspântiile de drum.

Înălțimile, pentru că ele constituie repere. Iar răspântiile, pentru că sunt locuri primejdioase: odată ajuns la ele, trebuie să alegi un drum sau altul, care poate fi cel bun sau cel rău. În acest context putem vorbi și despre un drum spiritual, nu doar despre unul material. Răs-crucea este un loc unde se impune să iei o hotărâre. Ai nevoie de Cruce ca să te ocrotească întru bună alegere. Însă, mai importantă este pre­zența spirituală care vine în prelungire, întrucât omul, trecând pe lângă o cruce, se închină și își amintește de Dumnezeu, Îl măr­tu­risește, Îl slăvește și se întă­rește. Este chemat la rugăciune. Se simte ancorat prin Cruce într-o realitate care este dincolo de cea imediată a acestei lumi.

Crucea este reprezentativă pentru creștin. Este semnul prim și imediat care spune despre apar­te­nența, mărturisitoare, la Hris­tos. Crucea este totodată icoană. În acest chip o vedem încununând catapetesmele sau așezată în spatele meselor Sfintelor Altare, de unde este scoasă de preot în mijlocul Bisericii, în Joia Mare, la Denia celor 12 Evanghelii.

Apoi, Crucea este foarte prezentă la români și prin semne puse pe casă. Fie pe culmile acoperi­șu­rilor, ca să se vadă de departe, fie pe porțile de la intrarea în curte, fie reliefată pe zidul dinspre uliță, fie pe diverse acareturi. Pentru români Crucea este mai mult decât un semn, ei trăind cu convingerea că pe ea s-a întâmplat ceva extraordinar, care a dat o altă turnură lumii.

Crucea este o armă de apărare, dar și una de atac, de înaintare în lupta contra răului, precum și un mijloc de slăvire.

Apropierea de Cruce a produs la poporul român și o cultură a Învierii. Cultura țărănească, atât cea materială, cât și cea a obiceiurilor, este o cultură a Învierii, a bucuriei, a slăvirii. Se vede lucrul acesta, între altele, din grija de a împodobi, de a lucra cu migală pentru înfrumusețarea obiectelor înconjurătoare, de la cele mai simple până la cele mai prețioase. De pildă, ouăle încondeiate pentru Paști se făceau nu pentru colecție, ci pentru a fi ciocnite și sparte. Iile tradiționale, cu cusături fine și înfrumusețate cu multă muncă, după un an, doi, trei, se deteriorau și erau aruncate. 

Toate acestea și-ar fi putut îndeplini rostul și fără atâta lucrare împodobitoare suplimentară. În­să, cei care acționează în felul acesta au în minte faptul că există o viață după moarte sau după distrugere, că există ceva indestructibil. Ei nu fac obiectele doar pentru sine sau pentru familiile lor, ci știu că ceea ce este frumos și bine făcut se salvează undeva, în eternitate. Credința noastră spune că tot ce este bine făcut în lumea aceasta, de la cădere și până la Judecata de Apoi, se salvează și va fi regăsit în rai.