Calea, Adevărul şi Viaţa / Postul: între nevoinţă şi dreapta socotinţă

După cum este propovăduită de Biserica Ortodoxă, ca eliberare de materialitate şi moarte, mântuirea se constituie în scopul suprem al vie­ţuirii creştine, fără a fi un act oferit în mod gratuit sau care se obţine în pofida voinţei noastre. Fiind un proces complex, ea presupune, pe de o parte, harul divin, înţeles ca o chemare adresată omului din partea lui Dumnezeu la îm­preună-lucrare cu El, iar, pe de altă parte, implică răspunsul conştient şi liber pe care omul îl dă acestei chemări, răs­puns care se concretizează prin: credinţă, fapte bune, post, stăruirea în virtute şi necontenita sporire duhovni­cească prin intermediul acestora.
Postul sau asceza este doar unul din aceste mijloace, prin care se poate dobândi mântuirea, fără să fie singurul şi care, în spiritul cugetării creş­tine ortodoxe,  a fost înţeles dintotdeauna ca un act conştient şi liber şi ca o jertfă de sine adusă lui Dumne­zeu, prin omorârea patimilor şi a tot răul din fiinţa noastră şi disciplinarea biologicului din noi.
Sfinţii Părinţi şi toţi marii nevoitori ai pustiei, care au fost buni cu­noscători şi practicanţi experi­men­taţi ai postului, au surprins într-o formulă lapidară ceea ce are mai specific în sine postul: „uciderea a ceea ce ne ucide”, menţionând că el este o necurmată luptă de eliberare de sub stăpânirea păcatului şi efort uriaş de a te smulge din sărăcia ma­teriei, dar şi artă a stăpânirii de sine, fără să cedezi în faţa multelor provocări şi ispite care vin din partea acestora.
„Trupul este o bună slugă, dar un rău stăpân” spuneau Părinţii Bisericii, lăsându-ne să înţelegem că, atâta timp cât ştim să-i strunim patimile, trupul poate deveni un bun sprijinitor în urcuşul către piscul Divinităţii, dar fără să-l desconsiderăm sau să-l împingem dincolo de limitele sale. Trupul trebuie purificat fără înce­tare, pentru ca, în acest fel să ajungă disponibil harului sfinţitor al lui Dumnezeu. „Dacă vrei să te mân­tuieşti, fă-te mort!”, mai spuneau Pă­rinţii, îndemnându-ne „să ucidem” tot ceea ce aparţine din fiinţa noastră răului, patimii sau păcatului şi să în­lăturăm bezna din­lăuntru ca să putem ajunge la adevărata cu­noaştere.
Este nevoie să aibă multă înţelep­ciune cei care postesc, pentru că există o serie nesfârşită de riscuri la care se expun. Armonia dintre suflet şi trup, pe care
ne-o dorim,  trebuie străjuită de buna cu­noaş­tere a propriei noastre realităţi. De aceea, toţi Sfinţii Părinţi,  ca unii care au experimentat îndelung această luptă ane­voioasă, îndemnau mereu la păstra­rea echilibrului, pentru că numai „măsura le face frumoase pe toate”, cum spunea cu bun temei Sf. Isaac Sirul. Cunoscători neîntrecuţi ai firii omeneşti, cu toate slăbiciunile şi limitele sale, Părinţii recomandau păstrarea măsurii, deci, totul să se facă cu dreaptă socotinţă şi respect de sine, avertizând că „primirea hranei cu măsură şi cu socoteală dă trupului sănătatea, nu-i ia sfinţenia” (Sf. Ioan Casian), deoarece trecerile peste măsură, nu vor duce, în niciun caz, la ceva bun: „ajunările excesive fac acelaşi rău pe care-l face lăcomia pântecelui” (Sf. Ioan Casian). Atunci când se iese de sub pavăza raţiunii şi se încalcă graniţele firescului, se alunecă într-o tragedie ale cărei consecinţe sunt de-a dreptul funeste, cu impact asupra întregii fiinţe, dereglându-i unitatea interioară.   
Numai când se păstrează în limitele firescului, putem numi postul o virtute cu adevărat creştinească, altfel „excesul este la fel de rău ca şi lipsa” (Teoclit Dionisiatul), şi, de aceea, totul trebuie făcut cu dreaptă socotinţă, singura care ne poate feri de cădere.