Calea, Adevărul şi Viaţa / Pe calea inimii spre Dumnezeu

Nu trebuie să fii un foarte bun cunoscător în cele ale filosofiei ca să-ţi dai seama că femeia lipseşte aproape cu desăvârşire din acest domeniu, unde bărbaţii sunt atât de prezenţi. Nici în teologie lucrurile nu se prezintă cu mult diferite.
Dacă prin filosofie omul caută să se în­ţeleagă atât pe sine, cât şi universul înconjurător, pe baza datelor extrase de raţiune prin cercetare, străduindu-se să răzbată către un sens anume, dar eşuând în majoritatea cazurilor în sfera propriei mărginiri; teologia, în schimb, răstoarnă perspectiva, întrucât prin intermediul ei el încearcă să situeze universul şi propria sa existenţă într-o ordine de dincolo de ele.
Însă, şi teologia se vădeşte până la urmă tot o preocupare a bărbaţilor, poate chiar mai exclusivistă decât filosofia, spre a nu aminti decât faptul că Sf. Scriptură, cartea revelaţiei divine, este opera lor cu preponderenţă.
Există, de altfel, câteva domenii în care prezenţa bărbatului este semnalată în mod precumpănitor şi care îl definesc în însuşi specificul condiţiei sale. Sunt aşa numitele îndeletniciri cu osebire bărbă­teşti: economicul, ştiinţa, cultura, politi­­cul sau nefasta ispită a războiului. Pe aceste coordonate, cel mai mereu prezent şi excelând fie pozitiv, fie negativ, este bărbatul, domenii în care prezenţa fe­minină nu egalează nivelul perfor­manţelor bărbăteşti nici pe de parte.
În fiinţa bărbatului acţionează stihia pu­terii, el vădindu-se structural un dominator şi gravitând întotdeauna în aproprierea morţii. Şi pe Dumnezeu tot bărbaţii l-au omorât, femeile lipsind din moartea Lui. În doar două situaţii este semnalată în Biblie prezenţa feminină în moartea lui Hristos: femeia lui Pilat şi femeia păcătoasă care îi unge capul cu mir şi cu lacrimi îi spală picioarele, ştergându-le cu părul capului său.
Gestul femeii păcătoase anticipează gestul Mântuitorului de a spăla picioarele ucenicilor, vădind suprema smerire a Creatorului în faţa creaturii. Atât Dumnezeu cât şi femeia se întâlnesc în acelaşi punct, în iubire. Dumnezeu se aşterne dinaintea omului, pogorând până în cel mai de jos nivel al său, piciorul, care îi indică obârşia, iar în acelaşi timp femeia urcă şi dobândeşte, prin gestul ei, inima lui Dumnezeu: „iertate sunt păcatele ei cele multe, fiindcă mult a iubit” (Ioan 7,47). Ori, cine este iertat de păcate se aseamănă întrucâtva cu Dumnezeu, Cel singur fără de păcat.
Relaţia bărbatului cu divinitatea se petrece pe dimensiunea raţională, ceea ce, adeseori, îl prăvăleşte în eşec sau în necredinţă de-a dreptul. Femeia trăieşte această relaţie pe o cu totul altă coordonată, avându-şi calea întru totul deosebită de cea a bărbatului. Ea se mişcă pe dimensiunea sensibilităţii, de aceea înaintarea ei spre Dumnezeu este scutită de poticneli. Calea femeii spre Dumnezeu este cea a inimii, şi aceasta explică faptul că sunt atât de puţine cazurile în care femeile îl trădează pe Dumnezeu.

Cele care biruie întunericul şi frica morţii şi intră în taina mormântului, înfruntându-i răceala, sunt femeile mironosiţe şi tot ele sfidează teroarea instaurată de fruntaşii iudeilor, bineves­tind extraordinarul fapt al Învierii, păşind cu sfială în taină şi răspândind, apoi, în toată lumea mireasma ei.