Calea, adevărul și viața. Păcatul

Păcatul – o realitate nedorită, dar mereu prezentă în viața noastră -

Nimic nu pare mai dificil decât să încerci să îi vorbești omului de astăzi despre realitatea păcatului. După ce a ajuns la niște performanțe remarcabile în știință, în cultură sau în artă, toate acestea te fac să te întrebi în ce măsură mai este dispus omul din secolul XXI, atât de puternic impregnat de amprenta pozitivismului, să ia aminte asupra unei chestiuni de ordin strict teologic?
Un lucru este evident, s-au făcut progrese uriașe în plan material, dar am evoluat, oare, şi în cel spiritual? Putem afirma cu certitudine că ne-am îmbogățit şi în acest domeniu, sau, dimpotrivă, sufletul a rămas același dintotdeauna, cu nostalgiile şi neli­niștile, cu farmecul şi misterul lui?
Mulți dintre contemporanii noștri nu acceptă să li se vorbească despre păcat pentru motivul că nu ar fi decât o ches­tiune anacronică sau, în orice caz, ceva mult prea vag, scuturându-se cu înfrigurare doar la auzul numelui său, așa cum te scuturi de umbra unui gând neplăcut care te bântuie şi îți dă târcoale şi de a cărui prezență ai vrea să scapi cât mai repede. Pentru ei, păcatul nu este decât o închipuire care poate duce, cel mult, la crisparea conștiinței şi o stavilă care se interpune între noi şi viața care îşi cere cu impetuozitate dreptul de a fi trăită.
Și, totuși, păcatul va exista cât timp va exista şi omul, iar faptul respectiv îl confirmă cu pri­sosință atât realitatea vieții de zi cu zi, precum şi propria noastră existență, căci, dacă am fi sinceri cu noi înșine, ar trebui să recunoaștem că el face parte din misterioasa alcătuire a fiecăruia dintre noi, fie că-l numim păcat, fie că-l definim într-alt fel.
Am putea spune că, într-un anume fel, ne definim ca oameni în măsura în care suntem conștienți de existența acestei insolite realități, iar sentimentul de disconfort pe care-l generează va exista atâta timp cât noi înșine vom exista şi, cum la calitatea de om nu poți renunța cu niciun chip, oricât de mult te-ai strădui, prezența păcatului rămâne trează înlăuntrul fiecăruia dintre noi.
Teologic, păcatul înseamnă greșirea țintei, deci o îndepărtare a omului de la scopul întru care a fost creat şi pe care Dumnezeu l-a imprimat existenței sale – asemănarea cu El. Prin urmare, este o pervertire a funcțiilor fiziologice, dar şi a celor spirituale. Sau, cu alte cuvinte, păcatul duce la suferință atât fizică, cât şi sufletească. Întrebarea pe care ne-o punem este dacă avem realmente vreo posibilitate prin care ne putem izbăvi de suferință?

Minunea vindecării slăbănogului constituie şi pentru noi o dovadă de logică divină şi, totodată, răspunsul la întrebarea pe care ne-o punem în legătură cu posibilitatea de a ne izbăvi, sau nu, de suferință. Da! Oamenii pot ocoli şi chiar birui su­ferințele, dacă vor avea înțe­lep­ciunea să evite cauzele care duc la ele, şi anume păcatele. Nu întâmplător, multora din cei pe care îi vindeca Hristos le adresa avertismentul: „de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ţi se întâmple şi mai rău”(Ioan 5,14).