Calea, Adevărul şi Viaţa / Nicolae Steinhardt - un fericit mărturisitor al lui Hristos

La 29 iulie s-au împlinit 103 ani de la naşterea Părintelui Nicolae Steinhardt. Acum, când s-au desfăşurat Zilele Steinhardt, putem constata cu uşurinţă că Părintele Nicolae a rămas viu, prin scrierile sale de care azi ne putem bucura, dar, mai ales, prin exemplul său, cât se poate de grăitor, de mărturisitor al lui Hristos şi împlinitor al Legii Lui până la capăt.

Herman von Keyserling spunea undeva că prima mişcare a spiritului nu este cunoaşterea, ci curajul. Iar dacă gestul de risc este plin de spirit, atunci el se numeşte credinţă.

Un pătimitor al temniţei de la Aiud, savantul martir Alexandru Mironescu, spunea că „păcatul se transmite la fel de misterios ca viaţa...”. Dar tot el sublinia că „nu numai boala se transmite, ci şi sănătatea”.

Ţinând cont de cele afirmate atât de Herman von Keyserling, cât şi de Alexandru Mironescu, putem afirma că mărturisirea se defineşte a fi un curaj plin de credinţă care aduce sănătate sufletească.

Această sănătate sufletească, care se transmite de la persoană la persoană, a elogiat-o şi Părintele Nicolae Steinhardt, în urma experienţei trăite în detenţie, spunând : „Am, din fericire, drept sprijin pe naşul meu (Emanuel Vidraşcu) şi pe cuviosul Mina (Dobzeu). Viaţa de mănăstire (şi poartă rasa de când era flăcăiandru) l-a pre-gătit de minune pe călugăr pentru închisoare şi l-a învăţat ceea ce este esenţial pentru a răbda : să ştii să taci, să nu te mire şi să nu te necăjească nimic, să fii surd, să fii hotărât a îndura totul fără a crâcni, cu o egalitate oarbă şi încăpăţânată...”. Odată cu aceste constatări, Părintele Nicolae ne-a arătat cât de mare folos a fost măsura diferită de credinţă a celor întemniţaţi, încât cei care erau mai sporiţi duhovniceşte i-au putut îndruma pe ceilalţi şi, împreună, în comunitatea creată, au urcat pe treptele duhovniciei.

În aceeaşi notă, anul următor 1961, pe când se afla la Jilava, spunea: „Perioadă de înăsprire a regimului. Câţi oameni admirabili în jurul meu!Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi!Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie, acceptă cu simplicitate. Suferinţa, ori de câte ori e îndurată sau cugetată cu vrednicie, dovedeşte că răstignirea nu va fi fost inutilă, că jertfa lui Hristos e roditoare”.

Aceste două mărturii ale Părintelui Nicolae Steinhardt reprezintă doar o mică parte a întregii sale mărturii, pe care a intitulat-o „Jurnalul fericirii”, o mărturie care se concentrează în termenul de „comuniune”, care înseamnă nu numai „a avea o relaţie”, ceea ce implică în cele din urmă un interval; nici numai „a întâlni”, ceea ce este deja minunat, pentru că intervalul s-a redus, privire către privire, astfel orice distanţă fiind desfiinţată; ci, mai mult încă, „a te împărtăşi, a te cumineca”: de la inimă la inimă, a fi unul în altul, a te cuprinde, a te conţine unul în altul, a te încredinţa unul altuia – a-L purta pe Hristos în tine şi a fi purtat în El, a purta fiinţa iubită în sine şi a fi purtat de ea.

Datorită putinţei acestei înţelegeri, monahul Nicolae Delarohia L-a mărturisit pe Hristos şi s-a lăsat trăit de Hristos, Fiul lui Dumnezeu, iar de la Hristos a primit „fericirea” pe care a desluşit-o pentru a o împărtăşi tuturor celor care vor să o primească. Atât de bine a desluşit-o, încât a conştientizat că sosise momentul să evadeze din egoismul conservator al unui popor ales şi să se alăture credinţei oferite de Hristos tuturor neamurilor de pe pământ.