Calea, Adevărul şi Viaţa / Nevoinţa împotriva înălţării de sine

Istoria spiritualităţii ortodoxe, cu alte cuvinte istoria vieţii duhovniceşti, numeşte luptele duse cu ispitele şi dobândirea virtuţilor, nevoinţe. Am putea înţelege cuvântul ca osteneală, trudă, însă este întotdeauna şi mai mult.

Ispitele, demonii, trupul, lumea, ne trag spre ale lor. Caută să ne subjuge voinţa, să ne-o îndrepte spre ceea ce este comun, şi uşor, şi comod, şi plăcut, dar şi pierzător. Nevoinţa este îndreptarea sufletului împotriva voinţei de a ceda, de a accepta ispitele. Nevoinţa este supunerea voii tale către voinţa duhovnicului, a îndrumătorului spiritual, supunerea la Legea Domnului. Cuvântul este din aceeaşi familie cu altul, tot din domeniul vieţii duhovniceşti: Tăierea voii. Aceasta înseamnă a-ţi tăia propria voie, care te poate rătăci, şi a accepta conducerea îndrumătorului duhovnicesc, ascultarea de el sau de stareţul mănăstirii.

Însă aceste mijloace de luptă pentru desăvârşire nu sunt numai pentru cei din mănăstiri. Un îndrumător duhovnicesc, un duhovnic, trebuie să aibă tot creştinul. Tăierea voii celor rele i se cere oricui., iar nevoinţa duhovnicească, efortul spre desăvârşire se cere şi ea oricui, nu numai monahilor.

Părinţii Bisericii acordau o mare atenţie păzirii minţii, deoarece pe lângă luptele trupeşti ei erau asaltaţi de demonii care căutau să câştige bătălia pe terenul ispitelor sufleteşti, încurajând mândria, slava deşartă, la cei care se considerau eliberaţi de patimile obişnuite. Ei erau în această privinţă necruţători, cu ei înşişi, punându-şi în lucrare toată nevoinţa, adică renunţarea la tot ce le-ar fi favorizat înălţarea de sine.

Remediul era smerenia, iar aceasta trebuia condusă cu asemenea pricepere, cu atâta sinceritate, încât să nu devină ea însăşi prilej de mândrie. Adică, să nu se laude omul lui Dumnezeu cu… smerenia sa! Pentru a nu ajunge aici, cei mai mulţi dintre nevoitorii duhovniceşti dovedesc o ştiinţă a sufletului omenesc, o pătrundere de sine, o cunoaştere a forţelor răului, care întrec cu mult ceea ce ar putea cunoaşte un psiholog modern, cu toată ştiinţa lui. Întrucât acesta poate şti multe lucruri din punct de vedere teoretic, însă practic va şti puţine, iar experienţa întâlnirii cu duhurile răutăţii îi poate scăpa. Fie pentru că nu crede în ele, fie pentru că pur şi simplu este în afara câmpului de pricepere a lor.

Un alt pericol, pentru sfinţii nevoitori, apare prin lauda celor din jur, ceea ce am numi cu un cuvânt modern, popularitatea. Mulţi s-au temut de ea, deoarece este periculoasă. Îl face pe om să-şi închipuie despre sine cine ştie ce, că este cel mai înţelept dintre toţi, că este mai râvnitor decât toţi, că este mai ascultat de Dumnezeu decât alţii, atribuindu-şi aceste calităţi cu oarecare reţinere, dar apoi o face pe faţă şi nu este deloc potrivit să-l contrazică cineva.

Pe toate acestea le-au priceput şi le pricep sfinţii nevoitori care s-au confruntat şi se confruntă cu ele. Aceştia trebuie să fie reperele noastre morale.