Calea, Adevărul şi Viaţa / Mărturisirea credinţei

Duminica Tuturor Sfinţilor ne pune în faţă un text evanghelic care face referire la necesitatea mărturisirii lui Hristos în faţa oamenilor: „Pe cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri, iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri…

”Ce înseamnă mărturisirea credinţei? Ce înseamnă a mărturisi pe Hristos înaintea oamenilor? Răspunsul este destul de simplu: înseamnă a recunoaşte în Dumnezeu pe creatorul Universului şi al oamenilor. Înseamnă a-L recunoaşte pe Iisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu. Înseamnă, prin urmare, a intra într-o ordine de gândire religios – morală. Înseamnă a nu ne considera autonomi, ci dependenţi de Dumnezeu, atât cu privire la începutul, cât şi cu privire la sfârşitul nostru.

A-L mărturisi pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos înseamnă a mărturisi filiaţia noastră divină. Înseamnă a mărturisi că suntem creaţi de Dumnezeu şi că trăim şi existăm în această ordine, în această rânduială divină. Înseamnă a recunoaşte că nu suntem autonomi, aşa cum nu putem fi autonomi faţă de tatăl nostru cel pământesc.

Putem noi să ne lepădăm de propria noastră naştere? De proprii noştri părinţi? Nu putem. Nu putem fi autonomi faţă de ei. Putem fi faţă de multe alte lucruri. Putem fi creatori de artă, de cultură , de orice. Aici avem toată autonomia şi, în sens larg, toată libertatea. Însă, noi cei credincioşi nu putem fi autonomi faţă de părinţii noştri de pe pământ şi, cu deosebire, nici faţă de Părintele nostru cel ceresc. Depindem de El, trebuie să-L mărturisim, să-L recunoaştem, şi odată cu El pe Fiul Său, Iisus Hristos, şi pe Duhul Sfânt.

La aceasta ne cheamă de fapt cuvântul Evangheliei: să ne mărturisim dependenţa de Dumnezeul cel ceresc şi de Fiul Său, Iisus Hristos, pe Care îl acceptăm ca Mântuitor şi stea polară care ne orientează spre Împărăţia Cerurilor, prin Duhul Sfânt. Fără această dependenţă, recunoaştere şi acceptare, nu putem fi creştini.

Mărturisirea lui Hristos începe în gând, în conştiinţa noastră, se continuă prin cuvânt şi se desăvârşeşte prin fapta bună. Aceia care nu pot face decât binele, aceia sunt sfinţi încă de pe pământ. Ar fi frumos să ajungem noi înşine pe treapta de pe care să nu putem face decât bine. Atunci comuniunea dintre noi şi sfinţi ar fi desăvârşită şi am avea în avans, încă de pe pământ, bucuria vieţii cereşti.