Calea, Adevărul și Viața / Maladia secularismului

Ca oricare om încadrat istoric, trăieşti cu stereotipurile dominante ale epocii tale. Printre ele se numără şi convingerea că Religia este ceva anacronic. Lumea este secularizată. Omul s-a maturizat. E autonom. Îşi ia soarta în propriile mâini. Crede în Ştiinţă, în Progres, în Umanitate. Afirmarea autonomiei lumii, a autosuficienţei sale în termenii raţiunii, cunoaşterii şi acţiunii nu este, în esenţă, nimic altceva decât secularismul.

Secularismul este o mentalitate şi, în consecinţă, un mod de viaţă, în care aspectele esenţiale ale existenţei umane precum: familia, educaţia, ştiinţă, profesia, arta etc. nu numai că nu sunt integrate liturgic, înrădăcinate sau legate de credinţa religioasă, dar însăşi necesitatea sau posibilitatea acestei legături este negată.

Putem defini lumea secularizată ca fiind o lume despiritualizată şi desacralizată, o lume dominată de „pofta trupului, pofta ochiului şi trufia vieţii”, care îşi trăieşte aventura existenţială mai mult în spiritul veacului sau după moda vremii decât în spiritul Evangheliei. Într-o astfel de lume, „ceea ce trece”, cum ar spune Apocalipsa, fiind perisabil şi derizoriu prin natura sa, triumfă asupra a ceea ce „rămâne în veac”, adică economicul triumfă asupra spiritualităţii, tehnica asupra culturii, politicul asupra moralei, trupul asupra sufletului. Secularismul înseamnă aşadar constituirea vieţii personale şi sociale fără o raportare clară la principiile fundamentale ale spiritualităţii creştine.

Considerând că prezenţa lui Dumnezeu îi anulează libertatea, omul atins de maladia secularismului nu mai simte nevoia acestei prezenţe în ceea ce priveşte realizarea destinului propriu. Tocmai de aceea, acest om nu se mai roagă, simţindu-se suficient sieşi ; nu se mai raportează la eternitate, fiind prizonierul clipei ; nu-l mai preocupă viaţa liturgică şi sacramentală a Bisericii pentru că nu mai simte nevoia sfinţeniei. Acest „om nou” trăieşte ca şi când Dumnezeu nu ar exista, fiind indiferent faţă de realitatea divină, ori se mulţumeşte cu o religiozitate difuză, vagă.

În felul acesta, omul secularizat, cu toate că este ataşat Bisericii sale, participă la slujbe, înţelege necesitatea rugăciunii, îşi celebrează căsătoria în biserică, îşi sfinţeşte casa, modul lui de a înţelege: căsătoria, familia, profesia, timpul liber sau chiar „obligaţiile” sale religioase, nu este înrădăcinat în crezul pe care îl mărturiseşte în biserică, adică în Întruparea, Moartea, Învierea şi Înălţarea Fiului lui Dumnezeu devenit Fiul Omului, ci în „filosofii de viaţă”, în idei şi convingeri care nu au nicio legătură cu acest caz, fiind chiar opuse lui. Se pot enumera doar câteva dintre „valorile” cheie ale societăţii noastre: succes, siguranţă, bunăstare, concurenţă, poziţie socială, profit, prestigiu, ambiţie pentru a înţelege că ele se află la polul opus întregului ethos al Evangheliei.

Şi toate acestea sunt posibile deoarece omul se priveşte pe sine, în loc să privească la Dumnezeu.