Calea, Adevărul şi Viaţa. Lumina cea neapropiată

Sărbătoarea Sfintelor Paști se des­chide cu o chemare ce o cunoaștem cu toții. Cu puțin înainte de miezul nopții, toate luminile din biserică se sting și, pentru câteva momente, totul este cufundat în tăcere și întuneric, ca în haosul primordial - cel de dinainte de facerea lumii -, când Duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor și aștepta cea dintâi poruncă a Creatorului: „Să fie lumină!” (Fac. 1, 3). Nimic nu lucește în biserică, în afară de o flacără măruntă a unei candele din Sfântul Altar, a cărei flacără simbolizează lumina Învierii lui Hristos. La ora zero, preotul aprinde din ea o lumânare, iese în ușile împără­tești și cheamă cu voce înaltă: „Veniți de luați lumină!”.
Fiecare credincios venit la Înviere este pregătit cu o lumânare în mână. Cei care sunt mai aproape de preot și le aprind din făclia acestuia, iar cei mai de departe și le aprind de la cei mai apropiați, și tot așa, din om în om, până ajunge lumina la toată lumea prezentă. În numai câteva minute întunericul se risipește, iar credincioșii se revarsă din biserică asemenea unui râu sclipitor, un râu care devine o mare lumină. Totul se alcătuiește ca o prefigurare a Îm­părăției lui Dumnezeu, așa cum o cunoaștem din parabola grăuntelui de muștar: din cea mai mică sămânță de legumă a crescut un pom al păsărilor cerului (Matei 13, 31-32).
Una din cântările Învierii sună astfel: „Să ne curățim simțirile și să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a învierii”. În acest text există o expresie rară, pe care autorul (Sf. Ioan Damaschin) a preluat-o din Noul Testament, și anume din Întâia Epistolă a Sfântului Apostol Pavel către Timotei, în care vorbind despre Dumnezeu – Tatăl, Apostolul afirmă că Acesta „locu­ieș­te întru lumina cea neapropiată.” (I Timotei 6, 16). Expresia se află numai aici în Sfânta Scriptură, iar o traducere foarte exactă ar fi: lumina inaccesibilă, adică aceea la care omul nu are nici o cale deschisă, la care el nu poate ajunge. Așadar, pe de o parte, Sfântul Pavel o raportează la Dumnezeu-Tatăl, iar, pe de alta, Sfântul Ioan Damaschin o pune în relație cu Dumnezeu - Fiul în persoana lui Hristos Cel înviat din morți.
Știm că „Dumnezeu este lumină” (I Ioan 1, 5), aceea care nu este altceva decât lumina necreată care izvorăște din Dumnezeu și pe care a activat-o prin cuvânt, poruncindu-i să inunde întunericul primordial. Prin această lumină spirituală, nematerială, Dumnezeu a instituit mediul în care avea să-l facă pe om ca singura ființă spi­rituală a universului, dar, în același timp, și mediul Împărăției cerurilor.
Dacă Dumnezeu este lumină și viață, atunci și Fiul Său, Cel de o ființă cu El, este tot lumină și viață. Profeții Vechiului Testament L-au vestit pe Hristos ca pe o lumină, dar o făceau într-o lume a întunericului, un întuneric persistent și dușmănos. Iată ce ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul despre Dumnezeu-Fiul: „Viața era într-Însul, și viața era lumina oamenilor; și lumina întru întuneric lumi­nează, și întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1, 4-5). În mijlocul acestui întuneric universal a venit Hristos ca Mântuitor al universului, El însuși spunând despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii.” (Ioan 8, 12).
Acest dar neprețuit pe care ni l-a făcut Dumnezeu prin Iisus Hristos, îl simțim la sărbătoarea Sfintelor Paști când fiecare dintre noi își aprinde lumina de la vecin pentru ca, la rândul său, să i-o ofere celui de lângă el. În această superbă revărsare de lumină ascultăm cântarea pe care am pomenit-o la început și care ne îndeamnă să ne curățim simțirile spre a-L vedea pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii.