Calea, Adevărul și Viața / Locul Sfintei Cruci în spiritualitatea poporului român

A treia Duminică a Postului Mare este numită „Închinarea Sfintei Cruci”. Tema Sfintei Cruci, care domina imnologia acestei Duminici, nu este dezvoltată în termeni de suferință, ci în termeni de biruință și de bucurie. Înțelesul acestor termeni este clar. Suntem la Înjumătățirea Postului. Pe de o parte, străduințele psihice și duhovnicești, dacă sunt sincere și consecvente, încep să se facă simțite. Povara lor devine mai obositoare, osteneala noastră mai vizibilă. Avem nevoie de sprijin și încurajare. Pe de altă parte, suportând această osteneală, începem să vedem sfârșitul călătoriei noastre, iar razele Paștilor cresc în strălucire. Aceste realități și-au pus amprenta asupra modului de abordare a poporului român a Sfintei și de viață făcătoarei Cruci. Apropierea de Cruce a produs la noi o cultură a Învierii. Cultura țărănească, atât cea materială, cât și cea a obiceiurilor, este o cultură a Învierii, a bucuriei, a slăvirii. Acest lucru se vede din grija de a împodobi, de a lucra cu migală pentru înfrumusețarea obiectelor înconjurătoare. De pildă, ouăle încondeiate pentru Paști nu se fac pentru colecție, ci pentru a fi ciocnite și sparte. Tot așa, cu iile. Câtă muncă, câtă cusătură fină, câtă spiritualitate este încorporată într-o îmbrăcăminte care ține un an, doi, trei, dar care, în cele din urmă, se deteriorează și se aruncă! Și-ar fi putut îndeplini rostul și fără atâta lucrare împodobitoare suplimentară. Aceasta ce ne conduce la certitudinea că cei care acționează în felul acesta au gândul că există o viață după moarte sau după distrugere, că exista ceva indestructibil. Ei nu fac obiectele numai pentru sine și pentru familia lor. Știu că tot ceea ce este frumos și bine făcut se salvează undeva, în eternitate. Credința noastră spune că tot ce e bine făcut în lumea aceasta, de la cădere până la Judecata de Apoi, se salvează și va fi regăsit în Rai. Poporul român are o amprentă creștină pe care a primit-o, spre deosebire de alte popoare, dintru început. Noi nu știm în istorie de români necreștini. Creștinismul exista structural în noi, și asta se vede. Se vede și după cum Crucea care marchează lucrurile și locurile.

O prezență imediat remarcabilă a Crucii o reprezintă troițele, cu care țăranul român marca îndeosebi înălțimile și răspântiile de drum. Înălțimile, pentru că ele constituie repere. Răspântiile, pentru că sunt locuri primejdioase și, odată ajuns la ele, trebuie să alegi un drum sau altul, care poate fi cel bun sau cel rău. În acest context, putem vorbi și despre un drum spiritual, nu doar despre unul material. Răscrucea este un loc unde se impune să iei o hotărâre. Ai nevoie de Cruce, ca să te ocrotească întru bună alegere. Asta ar fi, să zicem, prezența fizică. Mai importantă este prezența spirituală care vine în prelungire, pentru că omul, trecând pe lângă o Cruce, se închină și își amintește de Dumnezeu, Îl mărturisește, Îl slăvește și se întărește. Este chemat la rugăciune. Se simte ancorat prin Cruce într-o realitate care este dincolo de cea imediată a acestei lumi. Crucea este reprezentativă pentru creștini. Este semnul prim și imediat care spune despre apartenența reală, mărturisitoare, la Hristos. Crucea este, totodată, o icoană. În acest chip o vedem încununând catapetesmele sau așezată în spatele Sfintelor Mese din Sfântul Altar, de unde este scoasă de preot în mijlocul bisericii, la Denia celor 12 Evanghelii din Joia Mare. Crucea este foarte prezentă în spațiul țărănesc și prin semne puse pe casă. Fie pe culmile acoperișurilor, ca să se vadă de departe, fie traforată în frontonul de la pod, fie marcată pe diverse acareturi, fie în alte feluri. Pentru țăranul român, Crucea este mai mult decât un semn; el trăiește cu convingerea că pe ea s-a întâmplat ceva extraordinar, care a dat o altă turnură lumii. Nu în cele din urmă, Crucea este un semn de mărturisire prin care țăranul român își arată apartenența și atașamentul față de credința strămoșilor, fiind, în același timp, dovada de recunoaștere a lui Dumnezeu și, totodată, un salut adresat Lui. Gestul de a-și face cruce a devenit aproape instinctiv chiar și celor mai puțin credincioși. Acest instinct este dovada că ceea ce a lucrat spiritual neamul românesc de la începuturile lui i-a devenit genetic. Poate nu își asumă astăzi românul până la capăt această însemnare cu semnul Crucii, însă în ceasurile de restriște, atunci când ființa simte că ocrotirea și ajutorul nu-i mai pot veni de la oameni ci numai de la Dumnezeu, se întoarce la Cruce.

Pr. Cristian Ștefan