Calea, Adevărul şi Viaţa / Libertate sau siguranță?

Cel mai mare dar primit de la Dumnezeu este sufletul, suflarea de viață, existența noastră personală. După acesta, al doilea mare dar este libertatea. Libertatea de a crede în Dumnezeu sau a nu crede, libertatea de a-i face voia lui Dumnezeu sau a nu-i face voia Sa. Însă, așa cum spunea și Berdiaev, să nu uităm că ființa libertății este Dumnezeu.
Cineva spunea cu zeci de ani în urmă că lumea va evolua foarte repede din punct de vedere tehnologic. De exemplu, spunea că se va ajunge să privim la televizoare de dimensiunea unui ceas, că peste tot vor fi camere de supraveghere, cu alte cuvinte, se va ajunge ca fiecare mișcare a noastră să poată fi supravegheată. Iar omul va fi dispus să renunțe la libertate pentru a dobândi o relativă siguranță.
De siguranță avem toată lumea nevoie, însă trebuie să vedem și cu ce preț obținem această siguranță. Oare nu este un joc foarte subtil al diavolului, care lucrează prin oameni, intenționând, și uneori reușind, să ne sustragă din adevărata libertate, cea în Dumnezeu? Oare unde putem găsi mai multă siguranță? La Dumnezeu sau la oameni? Răspunsul nu este prea greu de aflat!
Fără îndoială că doar la Dumnezeu sau atunci când ne lăsăm în mâna unui duhovnic iscusit, care este tot un om al lui Dumnezeu. Atunci când ne spovedim duhovnicului, de fapt, reintrăm în ascultare.
Ascultarea pare, la prima vedere, o restrângere a libertății, ba chiar o anulare a ei. Or, Dumnezeu i-a făcut pe toți oamenii liberi. E drept, așadar, ca unii să poruncească și alții să asculte? Nu este aceasta o cădere în sclavie, o cădere din rosturile fundamentale ale omului, din libertatea de alegere și de acțiune pe răspundere proprie? Nu, cu condiția ca ascultarea să fie liber și conștient acceptată.
Dar ce presupune această libertate de acceptare? Presupune dorința uceni­cului sau a copilului, în cazul familiei, de a se desăvârși, de a se lăsa condus de unul mai înțelept ca el, și care îi dorește binele, pe căile desăvârșirii, de a se lăsa apărat, învățat, de a se lăsa eliberat de necurățiile minții, spre a face loc în el Sfântului Duh, darurilor Sfântului Duh.
Astfel, ne deprindem cu paza minții și cu discernământul, iar dacă mecanismul gândirii, care filtrează ceea ce ne vine prin simțuri, devine precis și curat, atunci înaintăm în libertatea de a alege binele și a respinge păcatul. Apoi, încetul cu încetul devenim cu adevărat stăpâni pe voința noastră.
A te afla sub ascultare înseamnă să fii apărat. Este calea spre liniște, pe care o căutau și înțelepții lumii vechi. În creștinism ea este un dar al Duhului Sfânt, care dă bucurie și speranță, care îndeamnă la bine, nu la indife­rență, nici la abandonarea lucrării, nici a faptelor bune, ci la acumularea dorului permanent de a fi folositor altora. Cel aflat sub ascultare își transmite grijile duhovnicului sau părin­telui, iar aceștia le transmit lui Dumnezeu. În felul acesta se poate înțelege mai bine, că ascultarea, atunci când este în context duhovnicesc sau familial autentic este, de fapt, elibe­rare.