Calea, adevărul și viața. Iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui, mai presus de orice

Mântuitorul nostru Iisus Hristos, fiind Dumnezeu prin fire și primind să se facă om pentru iubirea de oameni, născându-se din femeie, s-a coborât dintru cele  înalte, ca păzind porunca întocmai ca un om, să desființeze osânda cea veche a lui Adam. Așadar, știind Mântuitorul Hristos că toată legea și prorocii atârnă în aceste două porunci: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți”, s-a grăbit să le păzească întocmai ca un om, de la început până la sfârșit.
Însă diavolul, care a amăgit de la început pe om și astfel avea stăpânire asupra morții, văzându-L mărturisit, la botezul din Iordan, de Tatăl și primind ca om pe Duhul, Care era de aceeași ființă dumnezeiască, a pornit împotriva Lui un război deplin, încercând să îl facă și pe El să pună materia lumii mai presus de iubirea lui Dumnezeu. Astfel, diavolul știind că trei sunt lucrurile în jurul cărora se învâr­tește tot ce este omenesc, adică pofta trupului, lăcomia și trufia vieții, prin care a dărâmat mereu pe om, cu acestea trei L-a ispitit și pe Hristos în pustie. Însă, Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, arătându-se mai presus de ele, a poruncit diavolului să plece înapoia Lui.
Nereușind să-L facă să calce porunca iubirii de Dumnezeu, prin cele ce i le-a făgăduit, s-a străduit apoi, după ce a venit în lume, să-l determine să calce porunca iubirii aproapelui, prin toate câte a pus la cale, lucrând prin farisei și cărturari. În timp ce Hristos învăța căile vieții și zugrăvea prin fapte chipul viețuirii cerești, vestea învierea morților și făgăduia viața veșnică și Împărăția cerurilor celor ce cred, iar pe cei necredincioși îi înfricoșa cu pedeapsa veșnică, chemând mulțimile la credință,  diavolul îi îndemna pe farisei și cărturari la felurite meșteșuguri împotriva Lui, ca, neputând răbda încercările, după cum credea el, să înceapă a urî pe cei ce îi întindeau viclenii și așa să își ajungă scopul lui, făcându-L să încalce porunca iubirii aproapelui.
Numai că Mântuitorul, ca un Dumnezeu, cunoscând gândurile lui, nu i-a urât pe farisei și cărturari, ci prin iubirea față de ei, se lupta și îl învingea pe cel ce lucra prin ei, iar pe cei purtați de el nu înceta să-i sfătuiască, să-i mustre, să-i plângă ca pe unii ce puteau să nu se lase purtați de el, ci răbdau de bunăvoie să fie influențați din pricina nepăsării. Blestemat de ei, se purta cu îndelungă răbdare, pătimind se arăta îngăduitor și le arăta toate faptele iubirii. Iar pe cel ce lucra prin ei îl bătea cu iubirea de oameni față de cei purtați de el.
Cât de frumos și grăitor război! În loc de ură arăta iubirea și îl dobora pe tatăl răutății prin bunătate. Astfel, răbdând atâtea rele de la ei, s-a străduit până la moarte în chip omenesc pentru porunca iubirii și, dobândind biruință deplină împotriva diavolului, a primit cununa Învierii pentru noi. Astfel noul Adam a înnoit pe cel vechi.
Aceasta a fost lucrarea mântuitoare a lui Hristos, ca pe de o parte să asculte de Tatăl până la moarte, ca un om, pentru noi, păzind porunca iubirii, iar pe de altă parte să biruiască pe diavol, pătimind din cauza lui, prin cărturarii și fariseii puși la lucru de el. În acest mod, prin faptul că s-a lăsat de bună voie învins, l-a învins pe cel ce nădăjduia să-L învingă, scăpând lumea de stăpânirea lui.